Atât de bine s-au adaptat cadrele şi elevii de aici, încât acum aproape că nu mai fac diferenţa între cursurile faţă în faţă şi cele online. Chiar şi „uniforma” şcolară este obligatorie inclusiv acasă. Un elev al şcolii, care s-a mutat în Australia, a finalizat studiile aici deşi s-a aflat mult timp la zeci de mii de kilometri distanţă. Mai mult, sunt părinţi din Bucureşti care, speriaţi că elevii lor nu mai fac carte la şcolile de acasă, vor să îi înscrie la şcoala din Iaşi, de care au auzit de pe reţelele sociale. Modul în care au procedat cei de aici ar fi un bun exemplu pentru toate şcolile ai căror profesori şi părinţi se plâng că în online nu se mai poate învăţa carte, mai ales în noile condiţii, de „scenariu roşu”, potrivit ziaruldeiasi.ro. Cum au reuşit cadrele didactice de la EuroEd, cu bani puţini, dar cu multă dăruire şi pricepere, să se adapteze perfect la noile condiţii impuse de pandemie?
Şcoala EuroEd din Iaşi poate fi un model pentru oricare instituţie de învăţământ din ţară în ceea ce priveşte modul în care se desfăşoară orele online sau în regim hibrind. Încă din luna martie, când întreg sistemul de învăţământ românesc de stat a fost pus pe „pauză”, elevii de la EuroEd au continuat lecţiile, profesorii au predat cu ajutorul platformelor online şi şi-au adapt în permanenţă materialele didactice la noua realitate. Şi au făcut acest lucru atât de bine încât unul dintre elevii EuroEd a finalizat cu succes anul şcolar trecut chiar dacă se afla la mii de kilometri distanţă, în Australia. Cu toate acestea, pe perioada vacanţei de vară, şcoala a continuat să îşi pună la punct baza materială, iar acum elevii aproape nu mai fac diferenţa dintre şcoala de acasă şi cea „faţă în faţă”. Aşa se explică de ce există în acest moment părinţi din Bucureşti care ar dori să îşi înscrie copiii la şcoala ieşeană.
„În acest moment, avem la toate clasele cel puţin un caz în care a fost solicitată învăţarea exclusiv în mediul online din diferite motive. Preşcolarii învaţă însă în mod obişnuit «faţă în faţă», cu câteva excepţii, cei din clasele primare învaţă în regim mixt, cu jumătate de clasă acasă şi jumătate la şcoală, iar cei din gimnaziu sunt trei zile la şcoală şi două în mediul online, cu excepţii, după cum spuneam anterior”, explică prof. Anca Colibaba, preşedinte executiv al EuroEd.
Indiferent de modalitatea în care fac cursurile, elevii nu se simt excluşi nicio clipă, pot discuta cu profesorul sau învăţătorul în timp real şi pot interacţiona cu colegii lor din clasă chiar dacă se află în faţa calculatorului, existând două microfoane în fiecare clasă, unul care captează zgomotul de fond şi unul de tip lavalieră pentru cadrul didactic. La clasa a III-a A toţi elevii poartă tricouri verzi, cu inscripţia şcolii, chiar şi cei de acasă, care pot fi văzuţi pe tabla electronică încadraţi în mici pătrăţele de o şchioapă.
Elevii afirmă că în acest mod „ies din starea de acasă” şi se pot concetra la ore, chiar dacă patul e la câţiva metri distanţă. Pe rând, elevii din clasă vorbesc despre avantajele şi dezavantajele învăţatului „faţă în faţă”, iar cei de acasă despre neajunsurile sau câştigurile pe care le au când învaţă online. Profesoara Ramona Cîrşmari arată că acest exerciţiu, de a vedea ce câştigă sau ce pierd elevii în funcţie de maniera în care învaţă, a fost făcut încă de la începutul anului şcolar. Tot de atunci au fost stabilite reguli clare legate de modul în care pot interveni la ore, cum pot pune întrebări sau ce reţele sau programe sunt folosite unitar la nivelul întregii şcoli, pentru a nu fi pus nimeni în dificultate şi toţi profesorii şi elevii să fie capabili să lucreze şi interacţioneze cu uşurinţă.
Secretul: sute de ore de muncă şi clase de specializare
Anca Colibaba povesteşte că tot drumul parcurs până la rezultatul actual nu a fost deloc unul uşor. „Tot ce se vede în sala de clasă nu s-a născut de la sine. Imediat după perioada de izolare, când s-a lucrat exclusiv online, de pe 13 martie, am început să livrăm online. Nu a fost o formulă instituţională, pentru că profesorii au lucrat de acasă, fiecare pe echipamentul lui, iar unii au avut echipament de la şcoală. Ce ne-a preocupat pe noi cel mai mult atunci a fost să organizăm o echipă tehnică, formată din cadre didactice care aveau un apetit pentru tehnologie şi foloseau deja abilităţile la orele de curs. Noi aveam ceva dotare, dar nu în fiecare clasă”, povesteşte Anca Colibaba. „Am avut două echipe încă din primele săptămâni care s-au structurat aproape organic. Cea tehnică şi cea pedagogică, care au început să colaboreze una cu cealaltă, să vedem cu ce infrastructură poate să funcţioneze, cu ce pedagogie. În acest interval, pentru că am realizat că părinţii au devenit indispensabili în actul educaţional, iar comunitatea de învăţare nu cuprinde numai elevi şi profesori, ci şi părinţii. Deci, am ţinut o comunicare foarte intensă şi, cu cât erau copiii mai mici, cu atât am comunicat cu familiile mai des. Din primul moment am introdus acest sistem şi la grădiniţă”, explică Anca Colibaba.
