duminică , 28 noiembrie 2021 3:02 pm
Iasi booked.net
-1°C

Unirea Principatelor Române – RĂZBOIUL DIN UMBRĂ. Victor Place, francezul care i-a adus pe români la porțile Occidentului

În Cimitirul „Eternitate” din Iaşi, în apropierea Monumentului Eroilor Francezi, se află un mormânt pe a cărui piatră înnegrită de vreme stă scris: „Thomas Victor Place (1818 – 1875), consul al Franţei la Iaşi (1855 – 1863), părtaş la înfăptuirea Unirii”. Mormântul a fost lăsat în paragină şi e lesne de înţeles că a trecut destul timp de când vreun creştin milos şi harnic s-a mai apropiat de acest loc. La început, locul nu-ţi atrage atenţia în mod deosebit. Sunt, totuşi, câteva cuvinte care te fac să te opreşti şi să iei aminte: „părtaş la înfăptuirea Unirii”. Cuvinte care îți trezesc curiozitatea, mai ales că numele nu este unul care să fi fost pomenit în școala românească prin vreun manual de istorie.

 

Victor Place s-a născut la Corbeil, pe 18 iulie 1818, şi este fiul lui Philippe Place, proprietar, şi al Mariei-Camille Lefebure. Studiile şi le-a făcut la Paris, la Liceul „Henri IV”, apoi, la Şcoala de Drept. Tatăl său deţinea o avere impresionantă, de circa trei milioane de franci, câştigată, în principal, prin cumpărarea de terenuri mlăştinoase care erau revândute după asanare. S-a ruinat în câteva zile, după o speculaţie nefericită cu grâu.

Căderea Sevastopolului: românii visează la UNIRE

În perioada 1849 – 1853, două mari puteri, Rusia şi Imperiul Otoman, controlau Principatele Române – Ţara Românească şi Moldova -, precum şi celelalte ţări balcanice. Exista o cooperare între cele două imperii, consfinţită prin Tratatul ruso-turc din 19 aprilie – 1 mai 1849, de la Balta-Liman, prin care era anihiliată orice tendinţă de autoguvernare a micilor state din această zonă a Europei. Nerăbdarea ţarului Nicolae I de a da lovitura de graţie otomanilor atinge apogeul la 22 iunie 1853, când armatele ruse trec Prutul, ocupând Principatele. În urma încheierii unei alianţe cu Franţa şi Anglia, Imperiul Otoman declară, la 14 septembrie, război Rusiei. Coaliţia antirusă se va lărgi, în curând, prin intrarea în conflict şi a Austriei, Prusiei, Piemontului şi Sardiniei.

Căderea Sevastopolului, în august 1855, a însemnat pentru Principatele Române începerea unei noi etape în desăvârşirea fiinţei naţionale. O idee, care nu era deloc nouă, însă care a fost prea mult timp ţinută sub tăcere, se răspândeşte în întreaga regiune: UNIREA. O singură putere din coaliţia învingătoare la Sevastopol, garanta securităţii Principatelor, încuraja tendinţele unificării românilor. Este vorba de Franţa. Napoleon III era un partizan al remanierii Europei şi al ideii de „principiu al naţionalităţii” şi al unirii popoarelor de acelaşi neam.

Victor Place, în „misiune specială” la Iași

Pentru a-şi pune în practică politica, împăratul, sfătuit şi de ministrul său de Externe, contele Walewski, va trimite în Principate oameni de acţiune, pregătiţi să facă faţă noilor orientări politice ale Franţei. Astfel, începând din septembrie 1855, în reuniunile mondene ale Iaşilor, Capitala Moldovei, a fost semnalată prezenţa celui care, în anul următor, la 5 iunie, va lua în primire funcţia de consul al Franţei: Victor Place. Despre el, N.A. Bogdan nota în monografia sa ‚Oraşul Iaşi’:

„Din toţi consulii puterilor, câţi au stat mai mult sau mai puţin în Iaşi, singur acesta, Victor Place, jucă un rol deosebit în destinul Moldovei, ca şi în al ambelor Principate Române.”

Deşi era subordonat lui Beclard, consul la Bucureşti, şi lui Thouvenel, ambasador la Constantinopole, în această ordine, Place, datorită misiunii sale „excepţionale”, comunica, de cele mai multe ori, direct cu Walewski. Încă dinainte de a-şi lua în primire postul diplomatic, noul consul francez este autorizat de ministrul său de Externe să se pronunţe deschis în favoarea unirii Principatelor, cu condiţia ca populaţia să se exprime liber în acest sens. Bucuria patrioţilor români a fost mare, ei promiţând să lupte, în limitele legalităţii, pentru înfăptuirea acestui deziderat. Astfel, la 30 mai 1856, se va constitui, la Iaşi, un Comitet al Unirii. Principele Grigore Ghica care conducea la acea dată Moldova, era favorabil Unirii, iar propaganda unionistă se făcea simţită în întreaga ţară, în toate păturile sociale.

Victor Place, fotografie de epocă

Pretendenții la tronul Moldovei și Unirea

Patru sau cinci familii se numărau printre pretendentele la tron: Ghiculeştii, Sturdzeştii, Bălşeştii, Roznovanu şi Catargiu. Totodată, printre „separatişti” se găseau şi unii comercianţi înstăriţi care vedeau în Unire un pericol pentru propriile afaceri. Propaganda unionistă a prins, însă, foarte repede.

Ajutat şi de cancelarul său, Castaing, consulul Place va trece imediat la elaborarea unor planuri ample, implicându-se chiar mai mult decât îi cerea funcţia în făurirea şi consolidarea mişcării unioniste. Astfel, la prima reuniune a grupului de iniţiativă, el va pune în discuţie întreaga problematică ce ar putea viza mişcarea: problema căimăcăniei provizorii, a componenţei Divanului Ad-Hoc (Parlamentul) şi a modului în care patrioţii ar putea lupta în Divan pentru reorganizarea administrativă şi politică a Principatelor.

Strategia consulului francez nu se va opri aici. El va „inspira” şi manifestul lansat la 6 iunie, îi va sfătui pe unionişti să meargă în provincie pentru a lămuri populaţia asupra necesităţii înfăptuirii Unirii. Totodată, îşi va aduce aportul şi la propaganda publicistică din „Steaua Dunării”, iar, la cererea şi încurajarea sa, Vasile (Basil) Alecsandri va compune oda Hora Unirii, intrată în conştiinţa populară imediat ce Flechtenmacher va pune versurile pe note.

Victor Place a pus un accent important şi pe opinia clerului care exercita o mare influenţă asupra populaţiei. În urma întrevederii cu Victor Place, Înalt Prea Sfinţitul Sofronie se va alătura, cel puţin formal, mişcării unioniste. Totodată, egumenii greci refuzau cu încăpăţânare participarea la viaţa politică a Principatelor, strădaniile lor orientându-se mai mult spre compromiterea unioniştilor.

Consulul francez, implicat direct în viața politică din Moldova    

Profitând de larga dispoziţie a domnitorului Grigore Ghica, consulul francez intervine pentru destituirea a şase prefecţi ostili noului curent şi înlocuirea lor cu „oameni siguri”, iar, la propunerea sa, în fiecare prefectură au fost deschise registre pentru culegerea de semnături din partea cetăţenilor favorabili Unirii. Această manevră va duce, însă, la proteste vehemente din partea austriecilor care-l vor acuza pe Victor Place de implicare în afacerile interne ale Moldovei. Godel Lannoy, consulul austriac, era o persoană pe cât de diabolică, pe atât de perfectă în practicile ostile mişcării unioniste. „Bătălia” dintre Place şi Godel reprezintă o bună lecţie, de implicare politică şi nu numai, chiar şi astăzi, pentru aspiranţii la o funcţie în diplomaţie.

Austria era, la acea dată, cea mai pornită împotriva Unirii, trupele sale ocupând mascat Moldovaîncă de la  începutul Războiului Crimeei, ruşii au dat dreptul trupelor austriece să ocupe Principatele Române.

Totul a început la 4 iulie 1856, când la conducerea Moldovei va veni…

Noul caimacam Teodor Balş, ajuns la putere cu ajutorul lui Place, s-a înconjurat de oameni cunoscuţi ca ostili Unirii, grăbindu-se, totodată, să-i destituie pe cei 13 prefecţi instalaţi de Grigore Ghica, la fel întâmplându-se şi cu subprefecţii, funcţionarii şi şefii de poliţie. Ei au fost înlocuiţi cu antiunionişti convinşi. În decembrie, caimacamul îşi arată adevărata faţă, formând un minister compus din „personalităţi” vasale ideologic Turciei şi Austriei.

Agenţii separatiştilor încep să-şi facă simţită prezenţa prin diverse misiuni, cum ar fi: strângerea de semnături pe documente antiunioniste, răspândirea de zvonuri „destabilizatoare”, observarea cât mai în detaliu a mişcărilor adversarilor şi contracararea lor. „Reţeaua” caimacamului era dublată de cea a consulului austriac Godel care dispunea în fiecare oraş moldovean de cel puţin un agent şi de un număr impresionant de informatori evrei, numiţi şi „sudişti”.

Este important de amintit faptul că jumătate din populaţia Iaşilor era formată din evrei. „Cartiere întregi sunt ocupate de ei”, relata Victor Place, „şi continuă cu încăpăţânare să poarte un costum care-i distinge de restul populaţiei.” Totodată, existau nişte relaţii „speciale” între aceştia şi Austria, deoarece, marea majoritate a evreimii avea calitatea de supus austriac, ceea ce a dus la sustragerea lor din cadrul legislaţiei moldoveneşti. Abia în 1868, la şapte ani de la Unirea Principatelor, s-a reuşit, prin lege, integrarea lor.

Simţindu-şi inferioritatea, consulul francez încearcă să înjghebe propria reţea, folosind ca surse de informare, în primul rând, comitetele unioniste din teritoriu, în special Comitetul Central din Iaşi, precum şi agenţi bine pregătiţi, capabili de a contracara activitatea separatiştilor, cum ar fi: M. Caillot, la Bârlad; M. Bitron, la Roman; altul, la Botoşani, şi ultimul, la Focşani, toţi comercianţi francezi aflaţi în contact permanent cu populaţia autohtonă. Abia în vara lui 1858, destul de târziu, consulul reuşeşte racolarea şi a câtorva evrei. Mai trebuie amintit şi faptul că, în 1856, exista, în Moldova, o armată de 7.824 de soldaţi austrieci care au fost retraşi, la sfatul Turciei, abia în anul următor.

Antiunioniștii primesc o lovitură cruntă la 1 martie 1857, când caimacamul Balş moare subit.

Moare Balș, vine Vogoride: alegeri falsificate acasă la Gh. Asachi

Moartea lui Balş evitase o cerere oficială de destituire a lui Victor Place. Implicarea consulului francez în acţiunile unioniştilor îi adusese pe turci şi pe austrieci în pragul unui conflict deschis cu Franţa.

La 7 martie 1857, C. Vogoride este numit caimacam. După nici zece zile, Victor Place se arătă destul de neliniştit, mai ales când observă că omologul său austriac, Godel, devenise, cam prea devreme, sfătuitorul de taină al noului caimacam. Acest lucru îl face pe francez să-şi schimbe tactica, adoptând o atitudine mai puţin discretă prin implicarea activă în munca de informare şi de prevenire a acţiunilor antiunioniste. Se apropiau alegerile, iar cei doi „garanţi” ai securităţii Principatelor – Austria şi Imperiul Otoman – apelau la un întreg arsenal de acţiuni… „diplomatice” pentru a împiedica Unirea Principatelor. Astfel, Victor Place îşi intensifică acţiunile demascându-l pe Fotiade, un agent otoman care, sub pretextul aducerii firmanului de instalare a noului caimacam, îi transmite acestuia ordinul secret de a continua politica antiunionistă. În casa lui Costin Catargiu, la o reuniune la care asistă şi acest Fotiade, dar şi Godel, Istrati şi N. Cantacuzino, se pregătea strategia falsificării alegerilor. Acţiunea va continua în grădina de vară a editorului „Gazetei de Moldavia”, Gh. Asachi, unde se adunau „în toate nopţile, cabala formată din Godel Lannoy, Vogoride, Costin Catargiu, Scheletti, Străjescu, Istrati, Iorga, câte doi-trei miniştri”, oameni care formau aşa-numitul „Comitet electoral” a cărui sarcină principală era de a „confecţiona” listele electorale.

Având undă verde de la susţinătorii săi, Vogoride va organiza personal falsificarea alegerilor, chemându-i, la Iaşi, pe prefecţii şi preşedinţii de tribunale, dându-le ordin de a recurge la orice mijloace pentru a obţine rezultate favorabile separatiştilor. Sub pretextul evitării posibilelor scandaluri, sunt dizolvate comitetele unioniste, iar presa este interzisă, în afară de cea favorabilă Puterii. Foarte mulţi profesori au fost, la acea dată, destituiţi, iar preoţii, ameninţaţi. Peste tot se efectuau arestări, iar cei mai mulţi dintre unionişti au fost privaţi de dreptul de a vota. Listele cu alegători au fost triate de cel puţin 20 de ori, până când cifra acestora ajunsese de-a dreptul ridicolă: din 3.600 de preoţi, mai rămăseseră 205; din 2.000 de mari proprietari, 350; în oraşe, doar 11 persoane reprezentau profesiunile libere, iar 598, proprietatea imobiliară; din 11.000 de comercianţi, pe liste figurau doar 1.190. este adevărat că au fost înscrişi, în schimb, 167.222 de ţărani analfabeţi care, în cea mai mare parte, au fost obligaţi de bastoanele jandarmilor să voteze.

Lovitura de palat a consulului francez

Place care nu se mulţumi cu rolul de informator impus de guvernul său, organiză o „mică” lovitură de palat care avea să influenţeze spectaculos evenimentele ulterioare. În ultima decadă a lui mai 1857, au fost sustrase din biroul caimacamului 17 „piese” ale aşa-numitei „corespondenţe secrete”. Autorul ineditei capturi – s-au vehiculat o serie de nume, cum ar fi Dimitrie Ralet sau o franţuzoaică, amantă atât a lui Vogoride, cât şi a lui Place – pare a fi maica Eugenia, soră după mamă, a Cocuţei Conachi Vogoride, soţia caimacamului. Maica Eugenia era o cunoştinţă a lui Place care, după toate aparenţele, a fost mituită de unionişti pentru a sustrage corespondenţa. Se spune că, până a fi duse la Bucureşti, documentele ar fi stat ascunse în burta unui crocodil, la Muzeul de Istorie Naturală din Iaşi. Această acţiune de spionaj veritabil a lovit puternic în austrieci şi turci prin deconspirarea manevrelor lor vinovate, excluzându-li-se astfel, şi cea mai mică încercare de replică. Descoperirea „corespondenţei secrete” şi rapoartele despre falsurile grosolane din timpul alegerilor conving Franţa să acţioneze ferm în rezolvarea chestiunii Principatelor. Rămas fără aliaţi, caimacamul moldovean anulează alegerile falsificate, după care, conform obiceiului vremii, va trece în tabăra unionist. Vogoride va fi înlăturat definitiv de la conducerea Moldovei, după aflarea rezultatelor, el revenind în tabăra „separatiştilor” care, acum, îşi spuneau „conservatori”.

Unirea Principatelor Române (Foto: Theodor Aman – Proclamarea Unirii)

Unioniștii câștigă alegerile

Succesul unioniştilor în alegeri fu covârşitor. Din cei 87 de deputaţi, câţi avea Divanul, 83 făceau parte din noul curent politic. „Aş putea spune – îi scria Place ministrului său de Externe, la 23 septembrie – că am asistat la resurecţia morală a unui popor, înţeleasă sub imperiul dreptului şi al legalităţii. Moldovenii au înţeles cu adevărat că ora solemnă a regenerării naţiunii a sunat şi pentru ei. Astfel, de la boieri şi până la ţărani, electorii nu şi-au exprimat opţiunea asupra candidaţilor decât după ce au primit răspunsul clar asupra Unirii şi a principelui străin.” Demn de remarcat este şi faptul că aproape niciunul dintre vechii boieri, atât din tabăra unionistă, dar şi din cea separatistă, nu a fost ales. Aceştia îşi pierduseră de mult credibilitatea.

Lipsa de experienţă a noilor deputaţi din Divanul Ad-Hoc (termen de origine latină care, în context, are semnificaţia de „special”) îi obligă să apeleze la serviciile consulului francez care, fără aprobarea Guvernului său, redactează rapoarte către Comisia internaţională de control, ordinele de zi ale şedinţelor parlamentare, concepând chiar Regulamentul de întrunire a Divanului. Totodată, diplomatul francez îşi va aduce aportul la organizarea unei Chesturi (Parchet). Între timp, cele mai importante subiecte dezbătute în şedinţele de Divan priveau problema Unirii dar şi pe cea a principelui străin. Această ultimă propunere a patrioţilor moldoveni era întotdeauna legată de ideea de independenţă.

Concesiile făcute de Franța: fără principe străin

Franţa ceruse în repetate rânduri separarea problemei Unirii de cea a principelui străin. Ieşeau, astfel, la iveală „concesiile” majore făcute de Napoleon III la Osborne care, de altfel, au şi fost întărite prin Convenţia de la Paris, din 1858, Unirea Principatelor fiind abordată de puterile aliate mai mult pentru decor şi nu ca o necesitate a unui popor european. Cu toate acestea, Victor Place va continua să-i sprijine pe români cu mare tact, contrar intereselor franceze, lăsând impresia Guvernului său că implicarea sa în noua mişcare este minimă. Prin Convenţia de la Paris, aliaţii au luat hotărârea ca Principatele să rămână despărţite, cu domnitori, guverne şi divanuri diferite, însă, din respect şi pentru politica franceză, cele două state au posibilitatea să poarte denumirea de Principatele Unite (ale Moldovei şi Valahiei), fiind supuse suzeranităţii Porţii, autonomia fiindu-le sub garanţia colectivă a marilor puteri europene. Totodată, legile vor fi aceleaşi, în ambele principate, cu o Curte de Casaţie unică şi o Comisie comună pentru pregătirea legilor, cu sediul la Focşani. Domnitorii vor fi aleşi pe viaţă şi vor fi ajutaţi la guvernare de către o Adunare legislativă şi un minister.

O uniune administrativă exista şi în ceea ce priveşte poşta, vama, telegraful şi taxele monetare, bugetul fiind, totuşi, distinct.

Până la alegerea domnitorului, în fiecare Principat a fost înfiinţată o căimăcămie provizorie compusă din preşedintele Divanului, marele logofăt şi ministrul de Interne care avea şi datoria de a pregăti listele electorale. Victor Place îşi începuse şi el „activitatea electorală”, îmbinând maniera proprie de lucru şi opţiunile personale cu instrucţiunile primite de la Paris.

Prietenia cu Alexandru Ioan Cuza, „candidatul-secret”

În Moldova, unde alegerile urmau să se desfăşoare mai devreme, fostul domnitor Mihail Sturdza şi fiul său, Grigore, erau favoriţi la domnie. Deşi, oficial, Victor Place îl susţinea pe bătrânul Mihail, fiul acestuia fiind considerat drept antiunionist, există indicii clare despre un acord mai vechi între Alexandru Ioan Cuza şi Place, acesta din urmă amintind, la începutul lui 1859, despre „raporturile vechi şi foarte intime” care îl legau de colonelul Cuza, în corespondenţa diplomatică nefăcând însă, nici o aluzie la viitorul domnitor. Cu toate acestea, nu este imposibil de susţinut faptul că Al. I. Cuza a fost „candidatul secret” al consulului francez. Ca urmare, la alegerile din 5 ianuarie 1859 (stil vechi), Cuza va deveni domnitor al Moldovei, fiind ales în unanimitate, ceilalţi candidaţi retrăgându-se din cursă. Pentru a-i linişti pe superiori, Victor Place îi înştiinţează că nimeni, cu două zile înainte, nu se gândea la candidatul-surpriză. „Alegerea colonelului Cuza este triumful complet al ideilor unioniste şi liberale împotriva vechiului sistem de corupţie care şi-a trăit veacul”, afirma el, la 18 ianuarie 1859. şase zile mai târziu, alegerile din Muntenia aveau să îi îngrijoreze şi mai mult pe „garanţii” celor două Principate.

Profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu era specificată imposibilitatea alegerii aceleiaşi persoane la conducerea ambelor state, unioniştii munteni îl vor alege tot pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor. C. Negri, întors de la Bucureşti imediat după eveniment, le-a declarat colegilor săi că Victor Place i-a sfătuit, în secret, pe deputaţii munteni să-l aleagă pe noul principe moldav, consulul angajându-se să calmeze spiritele încinse de la Paris.

Bucuria n-a fost, însă, de lungă durată, probleme administrative majore bătând la poarta noului stat. Existau două capitale, două adunări parlamentare, două ministere, visteria era goală, funcţionarii nu fuseseră plătiţi de foarte mult timp, Curtea de Justiţie era suspendată, iar noul principe nu era recunoscut nici de Poartă, nici de puterile aliate. Pericolul prăbuşirii acestui vis realizat cu foarte multă risipă de energie ameninţa Principatele Unite. În aceste condiţii, Cuza va apela la ajutorul lui Victor Place, rugându-l să-l sprijine în alcătuirea ministerelor unde dorea numai persoane care să simpatizeze cu Franţa. Consulul francez va adopta, însă, o atitudine mai rezervată, preferând să-l ajute pe domnitor în reabilitarea administrativă a statului şi a instituţiilor reprezentative.

Unirea efectivă şi recunoaşterea noului stat de către marile puteri a avut loc în 1861. La 24 ianuarie 1862, la Bucureşti, îşi va deschide, astfel, lucrările primul Parlament al României, cu reprezentanţi din Moldova şi Muntenia.

Armata revoluționară maghiară, instruită la Galați

Prietenia strânsă dintre Place şi Alexandru Ioan Cuza va face ca, în chiar primul an de existenţă comună a Principatelor Române, 1859, cele două personalităţi să se implice direct într-o acţiune politică secretă de mare importanţă în regiune. Este vorba de sprijinul acordat pentru organizarea unei forţe militare ungare pe teritoriul românesc, unde au fost construite şi depozitele de armament, muniţie şi echipamente necesare. Mica armată maghiară se pregătea aici în vedera forţării frontierei austriece în momentul în care Napoleon III va ataca Imperiul, în regiunea italiană. Trupele ungare aveau misiunea de a-i înarma pe transilvăneni – români şi maghiari – cu scopul eliberării de sub dominaţia habsburgică şi de a crea diversiuni pentru a-i forţa pe austrieci să dizloce trupe pentru frontul din Est, slăbindu-le astfel rezistenţa din Italia. Şeful “rebelilor” maghiari era generalul Klapka. În înţelegere cu domnitorul Cuza, Victor Place şi mai mulţi ofiţeri superiori români se hotărăşte stabilirea depozitelor de armament pe Valea Siretului, la Bacău, Roman şi, mai aproape de frontieră, la Tg. Ocna şi Piatra.

În schimbul acestei implicări, revoluţionarii unguri promit părţii române ajutorul pentru reanexarea Bucovinei la România (desprinsă de teritoriul ţării încă din 1775), precum şi respectarea următoarelor principii:

  1. să uite vechile disensiuni şi să facă pace între sârbi, unguri şi români,
  2. aceleaşi drepturi, aceleaşi libertăţi pentru toţi locuitorii Ungariei, fără deosebire de rasă şi religie,
  3. autonomia comunelor şi comitatelor. Populaţiile mixte care locuiesc în acelaşi district vor alege singure limba din administraţie,
  4. independenţă absolută în direcţia cultelor şi a instrucţiunii publice pentru diferitele religii şi naţionalităţi,
  5. trupele sârbe şi române vor fi organizate separat şi vor fi comandate în limba de origine. Admiterea în diferite funcţii militare va fi egală pentru toţi,
  6. după terminarea războiului, o Adunare Naţională convocată în Transilvania va decide asupra unirii administrative a teritoriului cu Ungaria: se va da drept majorităţii, dacă ea va decide ca Transilvania să aibă propria administraţie,
  7. principiul care trebuie să-i ghideze pe toţi, este fraternitatea.

Din păcate pentru români, campania din Est n-a mai avut loc în primăvara lui 1860, aşa cum fusese stabilit, deşi trupele ungare au rămas, încă un an, cantonate, la Galaţi.

Cântecul de lebădă al lui Victor Place

După Unirea Principatelor, Victor Place va aduce un aport important la negocierea unui împrumut, la 16 decembrie 1859, pentru România, în vederea înfiinţării unei bănci funciare, la Bucureşti, precum şi pentru scoaterea din impasul financiar în care se afla ţara. Împrumutul acordat de băncile franceze s-a ridicat la 60 de milioane de franci. Totodată, consulul reuşeşte să aducă în ţară trei ingineri francezi renumiţi – M.M. Mellet, Henry şi Malvezin – pentru realizarea unui studiu general de cadastru. Tot el a venit cu ideea înfiinţării a două noi facultăţi: de Ştiinţe Economice, Politice şi Administrative şi de Ştiinţe Agronomice, Industriale şi Comerţ. După 1862, relaţiile dintre Place şi Cuza se răcesc, iar, la începutul anului următor, Place va fi chemat la Paris şi înlocuit cu un nou consul, Tissot, care îi luă locul, la 4 aprilie 1863.

În 1870, Victor Place este numit consul general la New York, având însărcinarea expresă de a duce tratative pentru cumpărarea de echipamente, muniţie şi alimente pentru armata franceză. Deşi misiunea sa a fost considerată un succes, după un an, este acuzat de Guvernul francez de a-şi fi însuşit ilegal sume considerabile de la furnizori. Este judecat şi achitat. Conducătorii statului cer, însă, rejudecarea procesului, Place fiind condamnat în apel. Sărac şi descurajat, fostul consul va reveni în România, unde avea şi o parte din rude, pentru a-şi regăsi liniştea şi anii cei mai frumoşi din viaţa sa. A murit la 10 ianuarie 1875, la Tăngujei (Vaslui), fiind îngropat la Iaşi, în Cimitirul Catolic din Dealul Copoului. Mai târziu a fost reînhumat, în Cimitirul „Eternitate”, aproape de eroii francezi din rândul cărora, cel puţin pentru români, face şi el parte.

La câţiva ani după moartea sa, acuzaţiile privind misiunea de la New York au fost retrase, noile probe administrate de Justiţia franceză dovedind că Victor Place şi-a îndeplini misiunea cu „dragoste, patriotism, credinţă şi dezinteres”.

Cine este Victor Place

La 21 de ani, în 1839, Victor Place iese primul la concursul de consuli, fiind trimis, mai întâi, la Madrid, ca elev-consul. A fost transferat, apoi, în misiunea Adolph Barrot, de la Port-au-Prince, între anii 1843-1844, în calitate de secretar al misiunii. În 1844, îl întâlnim la Cadix, la fel şi în anul următor, iar, în 1846, este numit în funcţia de cancelar de ambasadă, apoi vice-consul, la Napoli. La 28 de ani, primeşte distincţia de Cavaler al Legiunii de onoare, fiind remarcat în urma unor tranzacţii ordonate de Guvernul francez pentru cumpărarea unei cantităţi de furaje necesară aprovizionării trupelor din Africa, afacere în urma căreia Victor Place a dat dovadă de un adevărat simţ practic şi un zel dezinteresat în favoarea ţării sale. Din octombrie 1847 şi până în martie 1850, îl găsim la conducerea Consulatului din Santo Domingo (Saint-Domingue), unde are misiuni mai mult periculoase decât delicate.

În 1850, tânărul diplomat se va întoarce în Franţa bolnav şi deziluzionat. Între 1851 şi 1855, va îndeplini funcţia de consul general la Mossoul, implicându-se cu pasiune în studiul assyrologiei. Devine, astfel, un arheolog pasionat, fiind însărcinat, totodată, de autorităţile franceze, cu urmărirea şi verificarea săpăturilor de la Khorsabad. Graţie acestei experienţe, Place va realiza o hartă arheologică a Assyriei, iar în 1876, va publica o carte de referinţă, Ninive et l’Assyrie, însoţită de un mare volum de planşe.

 

BIBLIOGRAFIE

EMMERIT, Marcel – Victor Place et la Politique Francaise en Roumanie a L’Epoque de l’Union, Bucureşti, 1931;

COSTESCU, Cornelia – Victor Place, „Cartea Românească”, Bucureşti, 1933;

COJOCARIU, Mihai –Partida Naţională şi Constituirea Statului Român, Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1995;

BOGDAN, N.A. – Oraşul Iaşi (monografie istorică şi socială ilustrată), Ediţia a II-a, MCMXIII.

Recomandări

Un dirijor român a fost numit Consul Onorific al României la Lugano

Dirijorul Ion Marin a primit rolul de Consul onorific al României la Lugano, titulatură ce …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *