Bunica mea fusese o femeie dură. O mână de fier, aș putea spune.
O femeie care impunea respect prin simpla prezență, mereu cochetă, aranjată, chiar și în ultimele clipe din viața ei. A murit parfumată, purtând o rochie elegantă, din dantelă fină.
Bunica a trăit frumos, a ales mereu să facă ceea ce i-a plăcut și ceea ce a fost bine doar pentru ea. Intrând în casa ei, mirosul pregnant de trandafir m-a lovit cu putere, trezindu-mi amintiri ce le credeam demult uitate. Iubea trandafirii și această dragoste nemuritoare se regăsea în toată casa sa impunătoare. Camera bunicii era în contrast cu clădirea impresionantă, mobilată cu stil, încărcată cu picturi în ulei și porțelanuri adunate din călătoriile sale. În camera sa, încă mai puteai simți mirosul de parfum. Am deschis ușor ușile șifonierului imens, așezat lângă un pat micuț. De când rămăsese singură, bunica dormea într-un pat potrivit trupului său firav.
Nu o iubisem niciodată cu adevărat. Nici verișorii mei. Nici chiar proprii ei copii nu o iubiseră cu adevărat. Bunica fusese ahtiată după bani. Știam ca l-a ales pe bunicul meu din interes, moștenind averea după moartea acestuia. Bunica fusese o femeie rece precum un sloi de gheață. O singuratică. O ființă egoistă, care vedea lumea prin ochelarii săi cu lentile, în nuanțe gri. A murit singură. Atât de singură încât, atunci când și-a sunat copiii pentru a le spune că nu se simte bine, aceștia abia au venit să vadă ce se întâmplă cu ea.
Uitându-mă în jurul meu, mă întrebam cu o curiozitate copilărească: ce poate determina un om sa fie atât de singuratic și rece? În noptiera ei, lângă pat, privirea mea curioasă, de copil, zări o cutie roz. Am zâmbit. Bunica nu mă lăsa niciodată să îi umblu prin lucruri, iar acea cutie roz, din alabastru, rece precum inima ei, mă tentase dintodeauna să o deschid. Am deschis-o tremurând de emoție. Înăuntru, o cruciuliță argintie, frumos sculptată, stătea așezată la loc de cinste, iar sub ea, un carnețel cu file îngălbenite de vreme. Cu cuvinte mici, înghesuite pe pagini mici și galbene, bunica își așternea puținele sentimente.
„Orice e mai ușor de suportat decât singurătatea . Dacă ar trebui să îmi scriu toate regretele, nu aș avea loc în caietul acesta. Regret că nu am trăit viața asta așa cum ar fi trebuit. Îmi privesc în ochi copiii și nepoții, pe care îi văd atât de rar. Ei nu mă iubesc, însă îmi merit din plin soarta. Am trăit o viață plină de superficialitate și am ales mereu lucrurile care durează puțin. Am vrut să trăiesc bine, cu orice preț, crezând că voi trăi veșnic. Îmi privesc mâinile pline de riduri și pete. Mâini tremurânde, lipsite de putere, odată trandafirii și fine. Îmi privesc ochii albaștri, ce acum și-au pierdut strălucirea, înconjurați de riduri proeminente. Uitându-mă la mine, îmi dau seama cât de mult am greșit. Dacă aș putea să dau timpul înapoi, mi-aș îmbrățișa mai des copiii. Aș alege să petrec timp mai mult cu ei, decât cu prietenii mei. Aș petrece mai puțin. Aș bea mai puțin vin, dar mai mult lapte cu miere, alături de ei. Mi-aș lua nepoții în brațe și i-aș implora să mă iubească. Sa îmi mângâie inima bătrână și să topească gheața în care mi-am închis inima, încă din tinerețe. Aș alege să mor în brațele bărbatului iubit, nu singură. Mi-aș fi dorit să nu îmi irosesc viața cultivând trandafiri, ci cultivând iubire în inimile copiilor și nepoților mei. Mi-aș fi dorit să le las o moștenire mai valoroasă decât o casă mare, dar goală. Mi-aș fi dorit să le las ca moștenire cunoașterea iubirii adevărate, a căldurii sufletești și a îmbrățișărilor unei mame ce zâmbește mai des. Nu am fost o femeie dură. Am fost o femeie tristă. Nu am cunoscut niciodată dragostea adevărată și nu am știut, la rândul meu, să o împart mai departe. Sărăcia din copilărie m-a făcut să aleg o dragoste falsă. Dragostea pentru bani, pentru avere. Am alergat după frumusețea exterioară, în timp ce frumusețea mea interioară a pălit, zi de zi, până când a dispărut, transformându-mă într-un om urât, zbârcit, un om ce nu a trăit niciodată cu adevărat. Nu sunt un om care dă sfaturi, pentru că nimeni nu mi le cere. Cine ar putea să ceară sfaturile unei bătrâne fără inimă, ca mine? Dar dacă totuși cineva m-ar întreba cum să trăiască, i-aș spune să o facă alegând mereu ce îi spune sufletul. Să nu aleagă niciodată cu mintea. Să nu alerge după averi, pentru că în ultima clipă a vieții, cea în care răsuflarea îți îngheață iar îngerul morții vine după tine, averea ta nu va mai conta. Când nu îți vei mai aminti cum se simte o îmbrățișare caldă, atunci vei ȘTI ca ai trăit degeaba. Iubește. Trăiește frumos. Să fii puternic înseamnă să alegi ceea ce îți face bine, nu rău.”
O poveste de P Anda Claudia
