În țara cu două mâini. O povestioară inspirată de întâlnirile cu oameni de aici. Pe Vasile l-am regăsit în mulți români, începând cu mine

De Bogdan Cronț

Când a păşit prima oară pe pământ britanic, după o lungă, obositoare şi plină de peripeţii călătorie, Vasile se simţea de parcă se născuse a doua oară. Avea un zâmbet tâmp întipărit pe faţă, în contrast cu ochii încercănaţi de nesomnul zilelor petrecute pe drum, şi îşi rotea capul de jur-împrejur, adulmecând aerul cu bucuria copilului scapat într-o lume de poveste.

Nici vorbă de ploaia măruntă, sâcâitoare, de umezeala care să-i pătrundă în oase sau de zilele fără soare, despre care îi auzise povestind pe alţii. Era o dimineaţă călduţă de toamnă, cu o lumină clară, ce mângâia pajiştile din marginea Londrei. „Şi acum e verde aici…”, gândea Vasile, amintindu-şi de câmpurile pârjolite de soare pe care le lăsase în urmă.

Drumul spre Londra

Plecase dintr-un sat îngropat între două dealuri din marginea Bârladului, o aşezare de câteva sute de suflete, aflată, aşa cum o descriau rece statisticile, în cea mai săracă zonă a Uniunii Europene. Pe Uniunea Europeană şi promisiunile ei de mai bine, Vasile o aşteptase cum îi aşteptaseră părinții lui pe americani.

La cei 46 de ani pe care îi avea, Vasile îşi lăsase nevasta şi cei doi copii acasă cu inima strânsă. Ca mulţi alţii înaintea lui, luase calea străinătăţii cu speranţa unui câştig mai bun, cu socoteala de a munci câţiva ani pentru a-şi achita datoriile la bănci şi a ridica o casă nouă, în locul celei vechi, moştenită de la părinţi.

Şoferul le-a făcut semn că pauza e gata şi i-a întrebat pe fiecare unde să-i lase în Londra. Vasile i-a arătat bileţelul păstrat cu grijă în portofel, printre acte, pe care scrisese apăsat, îngroşând literele, atent să nu scape vreo una: „Barking, Cooke Street 13″.

Privea cu nasul lipit de geamul maşinii lumea nouă care i se derula în viteză prin faţă. Case din cărămidă roşie, a căror imagine posomorâtă era îndulcită de  peluzele cu iarba proaspăt tunsă; maşini multe, frumoase, ce păreau uneori să se conducă singure, până şi-a amintit că în partea asta de lume se circulă în sens invers. În depărtare vedea blocuri enorme de sticlă, îngrămădite unele în altele, şi gândea că trebuie să fie tare înalte, dacă se văd atât de ţanţoşe de la aşa depărtare.

Când vocea şoferului l-a trezit din spectacolul străzii, spunându-i să se pregătească de coborâre, Vasile a simţit un nod în gât. Până atunci se simţise încă legat de lumea lui, chiar şi prin bucata aceea de fier în care călătorise timp de două zile jumătate şi de care avea să se despartă pentru o lungă vreme atunci când va pune piciorul jos.

„Cum îi zice în engleză la Vasile?”

Şi-a luat puţinele bagaje pe care le avea, i-a mulţumit şoferului şi s-a tras, timid, într-o margine de trotuar, aşteptându-l pe Ionică, fratele mai mic al cumnatului său. Înainte de a pleca de acasă, vorbise de câteva ori la telefon cu tânarul care acum i se prezentase Jimmy. „Aşa-mi spun ăştia aicea, nea’ Vasile, că ei nu ştie de Ion, de Vasile, de nume de-ale noastre”, îi explicase Jimmy. „Da’ la Vasile cum îi zice în engleză?”, l-a întrebat, curios de schimbarea majoră care îl aştepta. „Ai să vezi matale cum te-or boteza când ai ajunge”, i-a răspuns Jimmy râzând.

Când a privit în jur, spre marea de oameni care se mişca de ici-colo, unii grăbiţi şi îngânduraţi, alţii ţipând şi gesticulând zgomotos, Vasile se simţea din ce în ce mai mic şi i se părea că greşise locul în care trebuia să ajungă. El ştia câte ceva despre

Anglia de la televizor, de prin filme şi documentare, dar lumea pe care o vedea acum i se părea mult diferită. Ajuns în oraşul în care se vorbesc peste trei sute de limbi si dialecte, ochii şi urechile îi erau asaltate de atâtea imagini, culori şi sunete noi, încât, atunci când vedea pe cineva care semăna cu ceea ce credea el despre „ideea de englez”, îl urmărea cu privirea până se pierdea în mulţime.

„Nea’ Vasile! Îţi place, ai?!”, auzi deodată o voce familiară, urmată de-un râs zgomotos. Era Jimmy, omul care în acel moment i se părea mai drag ca nevasta. Tânarul cu ochii negri şi jucăuşi, tuns „englezeşte” şi îmbrăcat cam neobişnuit pentru gusturile lui Vasile, l-a îmbrăţişat scurt, s-a interesat cum a fost drumul şi, fără să mai aştepte vreun răspuns, i-a luat o parte din bagaje şi i-a spus să-l urmeze. A cotit-o iute printre blocuri, cu Vasile ţinându-se după el ca un căţel, speriindu-se de maşinile care veneau întotdeauna din sensul la care nu se aştepta. Ajuns în noua lui casă, i s-a arătat patul pe care avea să-l împartă cu un alt român, baia în care să se spele după drumul lung, i s-au explicat regulile casei şi apoi au ieşit la o scurtă plimbare, să cunoască zona în care avea să stea.

Jimmy vorbea repede, într-o amestecătură de cuvinte româneşti şi englezeşti, în timp ce îi arăta clădirea Primăriei, magazinele, staţiile de autobuz, de metrou, parcul şi toate cele pe lângă care treceau şi i se păreau demne de a fi prezentate. „Ia uite, nea’ Vasile! Ai mai văzut aşa frumuseţe?”, l-a întrebat la un moment dat, făcându-i cu ochiul spre o domnişoară de culoare cu care tocmai se intersectaseră. „Numai nu te uita mult, că te spun acasă!”, a continuat Jimmy, râzând zgomotos.

„Sorry!”, îi spuse polițistul

Prima zi în noua ţară, întâlnirea cu ceilalţi români din apartament, care se întorceau rând pe rând de la lucru şi cu care servea câte un pahar din ţuica pe care o adusese de acasă, i-au mai îndulcit inima şi l-au făcut să se simtă în mijlocul unei mici familii de oameni buni, muncitori şi inimoşi.

În zilele ce au urmat, Vasile a fost precum un burete ce absoarbe tot soiul de informaţii, de la denumiri de străzi, trasee, magazine, până la oameni, obiceiuri şi reguli. A rămas impresionat atunci când, furat de priveliştea pestriţă din jur, s-a lovit din greşeală de un poliţist, care s-a întors şi i-a adresat foarte prompt un „Sorry!”. În locul din care venea el, s-ar fi ales, în cel mai fericit caz, cu o înjurătură. Sau atunci când, mergând însoţit de Jimmy la primăria din zona lor, a văzut cum trebuie să arate o relaţie normală între funcţionar şi cetăţean.

„E formidabil sistemul ăsta englezesc! Noi nu putem să ne descurcam într-o mână de oameni şi aici, unde sunt adunate milioane şi milioane din toate colţurile lumii, reuşesc să pună ordine în toate”, ii povestea Vasile neveste’sii la telefon.

E drept că, în primele sale zile în Londra, văzuse şi lucruri care nu-i plăceau, de la mizeria neaşteptată pe care o vedea pe multe străzi, până la drogaţi, femei bete, fete care arătau ca băieţii sau baieţi care arătau ca fetele, lucruri cu care el, în colţul de lume din care venea, nu era obişnuit. Dar desprea toate astea nu i-a mai povestit neveste’sii.

Prima zi de muncă

„Nea’ Vasile, mâine la muncă!! Pregătit?”, l-a întrebat Jimmy, cu obişnuita lui veselie.

Toată noaptea s-a frăsuit de pe o parte pe alta, temându-se că n-o să fie în stare să ţină pasul cu ceilalţi. Dimineaţa, la intrarea pe şantier, şi-a luat în primire echipamentul, iar toate emoţiile i s-au risipit în momentul în care Jimmy i-a tradus faptul că nu are voie să ridice mai mult de 20 de kilograme, să lucreze fără mănuşi de protectie, să taie fierul fără ochelari speciali şi alte şi alte reguli care îi păreau pentru copii, în comparaţie cu felul de a munci de acasă. „Ei, să nu-ţi închipui că e chiar aşa, nea’ Vasile. Ăsta e indacşănu, un fel de prevenire. E obligaţi să-ţi spună că aşa e”, i-a explicat Jimmy. N-a înţeles Vasile prea bine cum e cu „indacşănu”, dar era în stare să amestece betonul cu mâinile goale, atât de hotărât era să arate că e om serios şi bun de muncă.

„Cât vrei să stai aici? O zi, două?”, l-a întrebat unul dintre colegi la pauza de masă, iar la răspunsul lui nedumerit, Jimmy i-a şoptit s-o lase mai moale, că o să-i enerveze pe ceilalţi dacă se comportă „ca tractorul”.

Orice urmă de supărare i-a trecut, însă, în momentul în care a luat primii bani. Când i-a transformat în lei şi a văzut că a câştigat într-o săptămână cât acasă în două luni de muncă grea , a sunat-o fericit pe nevastă’sa. „Florică, dacă mă ţine Dumnezeu sănătos şi am de muncă, într-un an ma întorc!”.

Pe șantier

La ora 5 dimineaţa, Barkingul, zona din estul Londrei în care locuia deja de mai bine de trei ani, arăta precum cartierele de acasă în vremea comunismului. Luminile erau aprinse la majoritatea ferestrelor, iar şiruri lungi de oameni, cu feţele ascunse sub glugi şi rucsace trase peste gecile groase, se prelingeau în tăcere spre staţiile de metrou. Cei mai mulţi lucrau în construcţii, pe şantierele din care se ridica, zi de zi, câte o nouă bucată de Londră. Privindu-i, albi, negri, asiatici, hispanici, aveai senzaţia că feţele, culorile şi poveştile lor, atât de diferite şi personale, se amestecaseră într-un nesfârşit şir cenuşiu, întrerupt din când în când de închiderea uşilor de la metrou.

Vasile săpa în pământul ud şi pietros, ștergând din când în când, cu dosul palmei, apa care îi şiroia peste sprâncene. Învăţase să lucreze mecanic, ca un robot, lăsând doar gândurile să îi zboare în voie, la mii de kilometri depărtare. Câteodată cânta în gând, alteori izbucnea în râs, amintindu-şi câte ceva numai de el ştiut. Nu mai simţea zilele, iar orele obişnuia să le socotească în lire.

– Nea’ Vasile, lasă alea şi hai să mergem acasă, că plouă prea tare!, îi striga Jimmy de pe acoperişul unei clădiri din şantier.

– Ce să fac acasă?

– Hai că te udă leoarcă şi te nenoroceşti naibii!

Acasă

„Acasă” devenise un cuvânt tare ciudat pentru el. În micul apartament din Barking pe care îl împărţea cu ceilalţi români şi, în genere, în oraşul şi ţara în care trăia de mai bine de trei ani, nu se simţea deloc acasă. Dar cel mai tare l-a înspăimântat atunco când nici acasă nu s-a mai simţit acasă. În rarele ocazii în care revenea în locurile natale, se bucura doar de revederea celor apropiaţi. În rest, dădea din mână a lehamite când se uita în jur, nu cu superioritate, ci ca cel care văzuse că se poate şi altfel, şi îl enerva tot mai tare felul nou, parcă plin de ironie şi invidie, în care i se părea că îl privesc toţi ceilalţi.

Alt lucru care îl enerva era acela că, de fiecare dată când se întâmpla să discute mai aşezat cu nevastă’sa, ea îi reproşa acelaşi lucru. „Aşa nu mai merge, Vasile. Am ajuns să trăim ca doi străini. Ai spus un an, apoi din doi s-au facut trei şi tot nu ai de gând să te aşezi”. El o lăsa să spună ce are pe suflet, apoi îi desena pe o foaie imaginară lungi liste de cheltuieli: şcoala băiatului, fata care acuşi se mărita, un grajd nou pentru animale, o bucătărie de vară şi câte şi mai câte din cele trebuincioase unei gospodării cum văzuse el în străinătate. „Tu crezi că mie îmi place, Florica? În oase mi-a intrat umezeala de acolo, nu alta. Da’ ce să facem? Să stăm cum stau alţii şi să n-avem ce pune pe masă la copii? Trag acuma, cât mai sunt în putere. După asta, om avea timp şi de odihnă”.

Se despărţeau de fiecare dată cu inima strânsă, din ce în ce mai străini, dar cu aceeaşi promisiune: în vară sau, cel mai târziu, în iarnă!

„Asta-i România. Toţi îs mafioţi!”

– Nea’ Vasile, i-auzi ce spune ăştia la Capatos! Că tipa aia de-a umblat cu Botezatu i-a luat cadou sutien de trei mii de euro!

– Cât vine asta în lire?

– Vreo două mii şi ceva!

– Asta-i România. Toţi îs mafioţi…

Asta era concluzia cu care Vasile pleca cel mai des la culcare, când venea vorba de România. Se întindea în patul din cămăruţa lui şi îl dureau oasele îngrozitor. Îi era ciudă că uitase să ia de acasă ierburile pregătite cu oţet de Florica, să-i mai aline din durere. Îşi punea ceasul să sune şi adormea cu gândul la casă.

Ce nu ştia, şi doar Jimmy observase, dar îi fusese ruşine să-i spună, e că, în multe astfel de nopţi, Vasile plângea prin somn. Plângea încet, în timp ce visa, ca o tânguire. Se trezea fără să-şi amintească ceva, se bărbierea, sorbea pe fugă cafeaua şi dispărea în lungul şir cenuşiu, ce se prelingea spre metrou. În ţara care cu o mână îl împingea, iar cu cealaltă îl ţinea să rămână.