Integrarea României ca membră a Uniunii Europeane, în 1 ianuarie 2007, a reprezentat unul dintre principalele obiective de politică externă ale statului român după 1990. Acest deziderat a fost asumat la nivel public de instituţii centrale şi personalităţi de marcă ale statului român, fiind deopotrivă un efort colectiv amplu al românilor.
Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a început la 1 februarie 1993, cu prilejul semnării Acordului european instituind o asociere între Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de o parte, şi România, pe de altă parte. Acordul recunoştea obiectivul României de a deveni stat membru al Uniunii Europene şi prevedea asistenţă financiară şi tehnică din partea acesteia, potrivit www.mae.ro şi https://ec.europa.eu.
La 22 iunie 1995, la Paris, ministrul român al afacerilor externe Theodor Meleşcanu a depus cererea oficială a României de aderare la Uniunea Europeană. Cererea de aderare avea ataşată documentul „Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană”, semnat la Snagov, la 21 iunie 1995, de liderii partidelor parlamentare, de preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului României şi de preşedintele Ion Iliescu.
În Palatul Festivalurilor de la Cannes, la 27 iunie 1995, s-a desfăşurat Consiliul European, prilej cu care a avut loc aprobarea cadrului general al legislaţiei comunitare în domeniul pieţei interne şi al cerinţelor pe care statele asociate, printre care şi România, urmau să le adopte pentru armonizarea legislaţiei comunitare cu cea naţională.
La 30 iunie 1995, la Bruxelles, are loc semnarea de către România a Protocolului adiţional la Acordul de Asociere, prin care este finalizat cadrul juridic de participare a statului român la programele comunitare care vizau domeniile economic, tehnic, ştiinţific şi cultural.
Acest moment a reprezentat completarea statutului de stat asociat al României la Uniunea Europeană.
