Este o zi ca oricare alta. Dar totuşi o vizita la orfelinat transforma aceasta zi in una specială. Zeci de copii, într-un balans continuu, care îşi oferă astfel, singuri, o fărâmă de afecţiune. O imagine care ar putea sa bântuie pe oricine. Coridorul este la fel de rece precum asistentele. Tablourile, vechi şi ele, parca stau să cadă de pe perete. Este linişte. O liniste care deranjeaza si tipa in acelasi timp. Fiecare copil se joaca în patul sau. Nu prea vorbesc între ei. Alţii chiar nu vorbesc deloc. Dar nu conteaza asta pentru ca privirile lor spun totul. Ochii lor blajini, feţele palide si mînuţele atît de firave trag un semnal de alarmă, acel strigăt de ajutor.
Atmosfera este una apasătoare. Nu sunt foarte prietenoşi. Se uita încruntaţi şi speriaţi. Daca ai curaj sa intri intr-un salon, vei putea observa o alta lume.De la intrare nu ai cum sa nu remarci zecile de desene pe pereţi. Desene cu familii, copii, animale, lucruri simple dar care pentru ei reprezintă cel mai mare vis. In acel loc se simt suflete disperate, lacrimi curate şi sincere, frustrări, puritate dar si o dragoste care aşteaptă a fi dăruită cuiva. Mirosul de mucegai combinat cu cel de clor parcă îţi întristează ziua şi mai mult. Copii obligaţi să se maturizeze mult prea devreme, luand pe umeri crucea unui destin crunt. Au aripile tăiate dar totuşi încă au puterea de a zîmbi.
Asistentele sunt mereu grabite şi încruntate. Numărul mare de copii le dau bătăi de cap. Nu se opresc să discute cu nimeni, ori dacă o fac, e clar ca nu o fac în cel mai frumos mod posibil. Orice detaliu îţi creează plictis şi melancolie. Acele paturi mici unde copii ceva mai mari sunt obligaţi să doarmă chirciţi.
De pacă lipsa familiei şi a dragostei nu ar fi îndeajuns, aceştia mai sunt lăsaţi şi flamînzi ori sunt agresaţi. Dintr-o dată se aude un tipăt cu ecou pe hol. Un copil a îndrăznit să iasă puţin afară pentru a respira aer curat si pentru a simti razele soarelui. A fost pedepsit pentru această “impertinenţă”. Majoritatea copiilor se legănau în faţă şi în spate, ţinînd o pernă in braţe. Priviri fixe, înfuriate dar şi cu o frică pe care nu o puteau explica nimănui. Totul este înfricoşător. Nimeni nu se poate gandi că patru pereţi vechi pot ascunde atît de multe poveşti triste şi o astfel de lume, total diferită de cea de afară.
Multă tristeţe şi dezamăgire se citesc în ochii loc. Zi de zi parcă aşteaptă să vină parinţii lor şi să îi ia acasă. Vîntul bate prin fereastra veche, si ea tristă, spulberînd praful de pe jos,dar ei sunt mult prea slăbiţi ca să mai reacţioneze în vre-un fel.De multe ori au grija unul de altul, ei fiind singura lor familie. Mereu îşi imagineză cum este să nu fii singur pe lume sau să îţi strîngi mama in braţe. Imaginile sunt cutremurătoare.
” Încerc să vorbesc cu un băiat. Stă gînditor cu privirea fixă pe fereastră. Are 15 ani dar pare de 11. Îl ating printr-o mîngîiere pentru a-mi cîştiga încrederea sa. Nu reacţionează în nici un fel. Nici măcar nu îşi mişcă privirea. Totuşi, cu emoţii, îi adresez o întrebare: Cum vezi lumea de afară?
Cu o voce neaşteptat de caldă îmi spune:“Aşa cum o vezi şi tu prin această fereastră, exact aşa o văd şi eu. Aştept să împlinesc 18 ani pentru a face cunoştinţă cu ea”.
Pentru ei fiecare zi este la fel. O reală monotonie se citeşte pe chipul lor. Pentru unii viaţa abia urmează să înceapă iar alţii nu mai au nici macar o speranţă că se va mai schimba ceva în bine.
