de Florin Țugui
La sfârşitul secolului XVIII, în oraş exista un „drum al aparilor” care mergea de-a lungul Bahluiului, până în apropierea Curţii Domneşti – Palatul Culturii de azi. Pe acest traseu, aparii sau sacagii umblau cu apă de vânzare.
Un alt drum era cel care intra în oraş pe la «bariera Luculeştilor» (Tătăraşi), apa fiind adusă din dealul Aroneanu. Unii apari luau apa de la cişmeaua lui Butuc, alţii din haznalele (n.r. cişmelele) publice, ceea ce l-a determinat pe domnitorul Constantin Racoviţă să dea, în august 1756, un «ucaz» prin care aparilor li se interzicea «a lua apă din haznale, pentru ca niciodată să nu pricinuiască sminteală apei şi însătarea norodului». Unitatea de măsură a apei vândute era cofa (10,54 litri), preţul unei cofe variind de-a lungul timpului.
Potrivit acestuia, aparul sau sacagiul căra apa în doniţe din lemn, butoaie sau cu sacaua (n.r. butoi aşezat pe un suport cu două sau cu patru roţi, cu care în trecut se transporta apa de la fântână sau de la râu. – din turcescul saka „sacagiu”). De obicei, aparul căra apa de la distanţe mari de oraşe. Serviciul era plătit în funcţie de calitatea apei pe care, pentru a fi potabilă, o trata cu piatră acră. „Oamenii apei” aveau şi rolul de a contribui la stingerea incendiilor.
În anul 1803, la Iaşi erau înregistraţi 31 de apari, această meserie fiind scutită de plata impozitelor.
