Dupã 25 ani în care a asteptat un miracol de la Dumnezeu ca sã devinã mamã, o femeie din Blãgesti, cu nume de zeitã, si-a luat inima în dinti si a adoptat douã fetite nãscute la o diferentã de doar patru zile. Miza Andone nu s-a lãsat doborâtã de greutãti, nici mãcar atunci când a rãmas fãrã sot si a trebuit sã îsi creascã singurã fetele.
A renuntat la serviciu doar ca sã poatã sã stea acasã cu ele, sã le îngrijeascã si sã le educe asa cum face o mamã adevãratã. Le-a dat la scoalã, le-a îndrumat spre muzicã, iar acum merge cu ele la aproape toate spectacolele la care sunt invitate sã cânte. Alexandra si Niculina, sau Sãndica si Nina, cum le spun apropiatii, tin la mama lor adoptivã ca la ochii din cap. Se înteleg foarte bine toate trei si împreunã au grijã si de pãpusica familiei, Elena, fetita luatã în plasament de ceva timp de Misa. Un covrig, dacã-l au, îl împart la patru. “Eu trãiesc prin fete, îmi aduc satisfactie si îmi creste inima când le vãd, mai ales când urcã pe scenã si cântã. Am niste emotii si niste trãiri foarte intense, cã mi-e foarte greu sã le descriu“, spune Misa pentru vremeanoua.ro.
Pe Alexandra si Niculina le-a adoptat în urmã cu aproape 14 ani dintr-o dorintã foarte mare, neîmplinitã la acel moment. “De câte ori auzeam cuvântul <mamã>, parcã se întâmpla ceva în mine, în sufletul meu… Mã apãsa mereu gândul acesta cã mie nu are cine sã-mi spunã <mamã>. Într-o zi, am zis: <ia sã mã duc eu la spital, cã acolo sigur gãsesc copii pãrãsiti de femei care nu sunt demne de a fi mame>. Si am gãsit o fetitã de doar o zi. Am stabilit cu sotul meu sã o luãm si imediat ne-am apucat sã facem actele de pre-adoptie, adicã de luare în plasament spre adoptie. Ne duceam în fiecare zi sã vedem fetita si, într-una din zile, ne spune o infirmierã <dar de ce o luati pe fetita aceasta? E mititicã, slabã, plânge, nu ia în greutate, are infectie urinarã. Haideti sã vedeti o altã fetitã, de abia nãscutã, e cuminte, nu plânge, ia în greutate>. Ne-am gândit cã, de fapt, poate are altceva si le e fricã sã ne spunã. Si atunci ne-am hotãrât sã o luãm în adoptie pe cea de-a doua fetitã. Dupã ce s-au împlinit sapte zile, trebuia sã mergem sã o luãm din spital si sã o aducem acasã. Aceeasi infirmierã ne spune <dar, pentru ultima datã, nu ati vrea sã o mai vedeti si pe fetita cealaltã?>. Eram pe punctul de a pleca din spital, fata fusese deja îmbrãcatã, noi aveam cojoacele pe noi, dar am zis <da, aduceti-o sã o vedem si pe cealaltã fetitã>. O aduce si mi-o pune în brate. Era tare mititicã, cât o franzelã, cã se nãscuse prematur. A oftat atât de profund, cã am simtit cã mã doare si stomacul, si sufletul. Si am zis pe loc cã le adoptãm pe amândouã. S-a dus sotul meu si cu mama mea la magazinul de jos, au cumpãrat hãinute si pentru cea de-a doua fetitã si le-am luat pe amândouã acasã, pe acelasi act. Râdea doamna doctor de noi: <cum n-ati avut copii 25 ani, mâine parcã vãd cã sunteti primii la usã sã le aduceti înapoi, cã o sã plângã, voi nu sunteti obisnuiti>. Au trecut sase luni si a trebuit sã mergem din nou la spital, ca sã le facã un anumit vaccin. <Ele sunt fetele?>. M-au întrebat. Erau ca niste pãpusele, îmbrãcate în rochite de printesã, le-a fãcut niste poze mari si le-a pus la panoul de onoare. Vreo câtiva ani au stat pozele acolo“, îsi aminteste Miza.
