Pastorala de Crăciun 2019: Nașterea Domnului – Binecuvântarea părinţilor și copiilor

† Daniel

Prin harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei
şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului Cler
şi dreptmăritorilor creştini din Arhiepiscopia Bucureştilor

Har, pace şi bucurie de la Domnul Nostru
Iisus Hristos, iar de la noi părinteşti binecuvântări

„Copiii se bucură de mama lor, bărbatul de femeia lui, ea de toţi şi cu toţii se bucură de Dumnezeu”[1]

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

La sărbătoarea Crăciunului prăznuim taina Naşterii Pruncului Iisus Hristos din Fecioara Maria şi, prin aceasta, taina binecuvântării părinţilor şi a copiilor.

Felul în care Sfinţii Evanghelişti Matei (1, 18-25; 2, 1-22) şi Luca (2, 1-20) scriu despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem ne arată cât de mult preţuieşte Dumnezeu familia.

Când Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu devine Fiul Omului, El ne descoperă taina că nimeni nu poate fi om adevărat dacă nu este fiul cuiva.

Pruncul Iisus este deodată Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei. El Se naşte veşnic din Tatăl ceresc, fără mamă, iar în timp, ca Om, S-a născut din mamă-fecioară, fără tată. Ca Fiu al Tatălui veşnic, El este Fiul lui Dumnezeu. Ca Fiu al Mariei, El este Fiul Omului (cf. Matei 9, 6; 10, 23; 11, 19; 12, 8).

Când Fiul veşnic al lui Dumnezeu devine Om, El Se arată lumii ca Prunc, nu ca adult. Desigur, Fiul lui Dumnezeu, fiind atotputernic, putea să devină om sub formă de adult, evitând naşterea şi copilăria, creându-Şi umanitatea proprie adultă, aşa cum a creat-o pe cea a lui Adam, la începutul lumii. Dar n-a făcut-o.

De ce? Pentru a ne arăta că El nu vine în lume ca om din afara umanităţii existente, ci din interiorul ei, că începutul existenţei Sale istorice ca Om-Copil a fost deodată darul lui Dumnezeu-Tatăl (cf. Ioan 3, 16) şi darul Mamei Sale, Fecioara Maria.

Iubirea lui Dumnezeu este, în acelaşi timp, atotputernică şi smerită: Cel necuprins încape într-o iesle, Cel veşnic devine un copil.

De ce un copil? Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuşi: nu se poate hrăni singur, nu se poate adăposti singur, nu se poate apăra singur, viaţa lui depinde întru totul de iubirea şi grija celor din jur, de iubirea lor dăruitoare.

Prin însăşi prezenţa sa, copilul atenţionează sau cheamă oamenii din jur, în primul rând pe părinţi, dar şi pe alţi oameni, să nu trăiască numai pentru ei înşişi, să nu se îngrijească numai de ei înşişi, să nu se gândească doar la ei înşişi.

Copilul cheamă pe cei din jurul lui să dăruiască şi să se dăruiască, să coboare la o gândire mai smerită, la o simţire mai curată, la o bucurie mai sfântă.

Un copil devine om pentru că s-a întâlnit cu umanitatea altora. El creşte din ceea ce primeşte.

Prin naşterea de prunci, prin îngrijirea şi creşterea lor, oamenii nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru alţii: viaţa lor devine dăruire şi dăinuire în comuniune de iubire.

Dreptul Iosif, deşi nu este tată după trup al lui Iisus, devine totuşi tată sau părinte prin purtarea de grijă faţă de Copilul nou-născut.

Prin iubirea dăruitoare pentru copii, un străin poate deveni părinte al lor, iar din lipsă de iubire dăruitoare, un părinte genitor poate deveni un străin pentru propriii săi copii.

Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte, iar cine nu poate deveni părinte nu poate deveni om deplin.

Deşi Domnul Iisus Hristos când a devenit adult n-a avut copii, El a avut totuşi ucenici şi fii duhovniceşti cărora le-a spus: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).

Iubirea faţă de toţi copiii este început al înţelegerii iubirii părinteşti a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii.

Iar dacă un copil nu simte iubirea părintească a oamenilor din jur, acesta nu poate simţi taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni, invocată în rugăciunea
„Tatăl nostru”.

Sfântul Apostol Pavel ne spune, de asemenea, că rostul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este înfierea noastră spirituală sau duhovnicească: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea.

Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 4-7).

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Dumnezeu-Fiul devine Om-Copil pentru a descoperi oamenilor taina iubirii lui Dumnezeu-Tatăl pentru Fiul şi pentru toţi oamenii. În Fiul Său veşnic, devenit Om, Dumnezeu-Tatăl iubeşte pe toţi oamenii cu iubire părintească veşnică.

Pruncul Iisus Se naşte în Betleemul Iudeii într-o iesle, pentru că în casa de oaspeţi nu mai era loc. Astfel, un staul devine casă de oaspeţi pentru Mamă şi Prunc.

Păstorii simpli care vegheau păzind turmele de oi pe câmpul de lângă Betleem primesc o binecuvântare neaşteptată: vizita şi cântările îngerilor (cf. Luca 2, 8-20). Smerenia şi bunătatea inimii lor i-au făcut binevestitori sau misionari ai tainei Naşterii Pruncului Iisus.

Dacă regele Irod nu-I oferă nimic Pruncului Iisus, Dumnezeu trimite magi sau crai din ţări depărtate ca să-I ofere Pruncului daruri: aur, tămâie şi smirnă.

Mai mult, regele Irod este ostil faţă de Pruncul Iisus şi, pentru a-L pierde, ucide mii de copii nevinovaţi, însă îngerul Domnului salvează Pruncul, folosind refugiul sau exilul în ţară străină, în Egipt (cf. Matei 2, 13-14).

Când răutatea celor de aproape este prea mare, Dumnezeu face din pământ străin patrie pentru Pruncul Iisus, pentru Maria, mama Lui, şi pentru dreptul Iosif.

Ei rămân în Egipt până la moartea regelui Irod. Apoi se reîntorc în Ţara Sfântă şi se stabilesc în oraşul Nazaret (cf. Matei 2, 20-23).

Vedem, aşadar, că, din cauza multor primejdii care există în lume pentru copii, este necesară o grijă deosebită pentru ocrotirea vieţii lor. Iar când părinţii credincioşi cer ajutorul lui Dumnezeu, îngerul Domnului îi învaţă, îi ajută să afle calea vieţii.

Aici, se arată legătura strânsă care există între inocenţa copilului şi bunătatea îngerului păzitor. De aceea, copilul crescut de părinţi credincioşi se roagă îngerului păzitor: „în tot locul mă însoţeşte şi de rele mă fereşte!”.

Dreptmăritori creştini,

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc într-o familie săracă material şi aflată în călătorie ne cheamă să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special.

Familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni.

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învăţătura creştină, reprezentând cadrul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii conjugale, părinteşti, filiale şi frăţeşti.

Familia este binecuvântare şi icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spaţiu sacru al lucrării harului Preasfintei Treimi orientat spre viaţă şi iubire eternă. În familie, relaţia părinţi-copii se înţelege mai ales din perspectiva relaţiei omului cu Dumnezeu.

Copiii nu se nasc doar pentru o viaţă terestră, ci se nasc şi ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13) şi să dobândească viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi, prin credinţă şi fapte bune.

În societatea contemporană, familia creştină trăieşte într-o lume indiferentă sau confuză din punct de vedere spiritual, fiind confruntată, adeseori, cu multiple provocări şi crize precum sărăcia, migraţia, şomajul, alcoolismul, drogurile, depresia, divorţul şi nesiguranţa zilei de mâine.

Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2020 drept Anul omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor şi Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Astăzi, când ni se propun „modele” străine de valorile creştine, este necesar să fie afirmate cu tărie sfinţenia căsătoriei, solidaritatea în familie şi între familii, demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire şi coresponsabilitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creştine, preoţii ortodocşi sunt îndemnaţi să încurajeze şi să susţină familiile care duc o viaţă creştină autentică, să sprijine material şi spiritual familiile numeroase, pe cele monoparentale sau aflate în situaţii dificile, să încurajeze enoriaşii să contribuie la sprijinirea familiilor sărace, precum şi la educaţia religios-morală a copiilor din comunitate.

De asemenea, naşii de Botez şi de Cununie au nevoie de îndrumare duhovnicească pentru a înţelege cât de mare este demnitatea şi responsabilitatea de a fi părinţi spirituali pentru copiii botezaţi şi pentru familiile creştine nou întemeiate, pentru ca toţi să sporească în credinţă şi în fapte bune.

În acelaşi timp, ajutorarea oamenilor bolnavi, a bătrânilor şi a săracilor reprezintă nu numai o datorie morală a fiecărui creştin ca manifestare a dragostei sale faţă de aproapele, aşa cum ne învaţă Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda samarineanului milostiv, dar şi o lucrare majoră a misiunii Bisericii în societate.

Întrucât Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a tămădui „orice boală şi orice suferinţă în popor” (Matei 4, 23), Biserica întemeiată de Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, şi constituită de Duhul Sfânt la Cincizecime, ca şi comunitate divino-umană (Fapte cap. 2), este şi spital duhovnicesc pentru vindecarea de boli sufleteşti sau patimi, dar şi pentru vindecare de boli trupeşti, prin Taina ungerii bolnavilor (Sfântul Maslu) şi prin îngrijirea lor.

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o bogată lucrare de asistenţă socială şi filantropică, ctitorind multe aşezăminte sociale, medicale şi educaţionale, cămine pentru copii, cămine pentru bătrâni, adăposturi pentru săraci ş.a.

Urmând pilda înaintaşilor noştri, să folosim timpul Sărbătorii Naşterii Domnului, astfel încât să aducem bucurie părinţilor şi copiilor, precum şi tuturor oamenilor care au nevoie de ajutor. Să arătăm o atenţie deosebită familiilor care au copii mulţi, dar şi persoanelor singure, sărace, bolnave, bătrâne, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii lui Hristos faţă de ei, o faptă bună şi un cuvânt bun.

Lumina de la Betleem ne cheamă, aşadar, să arătăm mereu în jurul nostru, prin cuvânt şi faptă, semne de speranţă, de solidaritate şi de comuniune fraternă.

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2019 spre 1 ianuarie 2020, şi în ziua de Anul Nou, să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2019, care a trecut, şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare din Anul Nou 2020, în care intrăm.

Să pomenim în rugăciunile noastre şi pe toţi românii care se află în afara României, ca să păstrăm, în iubire frăţească, unitatea de credinţă şi de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2020 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti binecuvântări, doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradiţională: „La mulţi ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.