De pr. Gabriel Roman
Trăim vremuri în care omul este valorizat în funcție de capacitatea lui de a produce bani. Totuși, la nivel universal, banii sunt asociați cu o anumită doză de vinovăție. „Sunt ochiul dracului”, mai ales când sunt în buzunarul altuia. Unii mai critici arată spre religie ca instaurând acest sentiment. Dar Biserica numește pe Dumnezeu, în rugăciunile ei, „Vistierul bunătăților” și spune că „tot darul … este pogorându-se de la Tine”. Pe Hristos Îl numește, în altă rugăciune, „bogăția cea neîmpuținată”. Dacă Dumnezeu e așa bogat, de ce ne place să credem că I-ar plăcea să ne vadă niște creaturi mediocre, lipsiți de resursele de a ne împlini nevoile?
Biblia ne sfătuiește să percepem avuția sau banul drept instrument cu care ne menținem existența biologică. „Cel ce nu muncește nici să nu mănânce !”, scria, sentențios, Sf. Pavel. Banii sunt o măsură a valorii pe care omul o aduce în lume. Dacă banii câștigați sunt prețul pentru munca prestată într-un anumit interval de timp, vindem practic bucăți din viața noastră, pe care nu le vom recupera niciodată. E clasică povestea cu tatăl care, întors seara istovit de la lucru, e întrebat de băiețelul său cu cât e plătit într-o oră. După ce i se spune, copilul cere o sumă infimă. La întrebarea tatălui despre scopul acelei cereri, băiatul îi spune că are deja niște bănuți adunați în pușculiță și diferența cerută de la tatăl său i-ar fi de ajuns cât să plătească tatălui o oră, pentru a o petrece alături de el. Până la urmă, zicea Alexandra Feodorovna, soția țarului Nicolae al II-lea, „cea mai bogată moştenire pe care părinţii pot să o lase copiilor este copilăria fericită, plină de amintiri tandre despre tatăl şi mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, îi va păzi de ispite şi îi va ajuta în încercările vieţii de zi cu zi după ce vor părăsi casa părintească”.
Ne simțim mai confortabil știindu-i pe ai noștri într-o aparentă siguranță materială. Chiar și Eclesiastul spune că „argintul (banul) aduce ocrotire” (7, 12). Totuși Hristos ne propune să abordăm viața mai orientați spre chemarea noastră de a căuta împlinirea într-un alt registru. Atunci când, pe Marea Galileii, urcă într-o barcă, o îndepărtează de țărm și vorbește oamenilor, gestul este unul simbolic. Uscatul este terenul stabilității, al siguranței oferite de lucrurile materiale. Marea e spațiul impredictibilului, lipsit de borne kilometrice, al călătoriei spirituale din punctul A (viața de provizorat de aici) spre punctul B (Împărăția lui Dumnezeu), în care o încărcătură excesivă poate fi împovărătoare sau te poate face să naufragiezi. Ține de tine cum o gestionezi, ca nu cumva din cauza priorităților sau a urgențelor din viața aceasta, să uiți esențialul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, iar celelalte se vor adăuga vouă!”
Evaluarea experiențelor de viață ne poate conduce la constatări de genul celei făcute de Henrik Ibsen: „Banii pot fi coaja multor lucruri, dar în nici un caz miezul acestora. Ei aduc mâncare, dar nu şi pofta; medicamente nu şi sănatate; cunostinţe, nu şi prieteni; servitori, dar nu loialitate; zile de bucurie, nu şi linişte şi fericire”.
Apetitul acumulativ corespunde unei nevoi legitime de împlinire. În căutarea unei senzații de plenitudine, încercăm să tezaurizăm, să înmagazinăm. Și totuși, nu scăpăm de senzația de vid. Nu suntem niciodată mulțumiți. Eminescu zicea că oamenii se împart în două categorii: unii care caută și nu găsesc, iar alții care găsesc și nu sunt mulțumiți. Și asta pentru că suntem incapabili să ne stăpânim. Oricât am acumula, nu e niciodată suficient. Majoritatea oamenilor nu se uită la ce au, ci la ce le lipsește.
E cam ce se întâmplă la All Inclusive, unde unii își încarcă cantități nefirești de mâncare pe care, evident, nu vor reuși să o termine. Nu e vorba de foame, ci de teama de golul interior, de regretul care ar apărea prin neacumulare, neumplere, această angoasă fiind mai puternică decât decența sau pudoarea.
Din punct de vedere cultural și psihologic, zic studii din literatura de specialitate, apetitul acumulativ răspunde unei nevoi de diferențiere narcisistă, de aceea, pentru a stabili criterii de departajare, oamenii își însușesc bunuri cu valoare recunoscută (casa, mașina, hainele, poate chiar și partenera). Pentru unii, acumularea este o modalitate iluzorie de a exorciza moartea. La alții e un mod de a se menține permenant „în priză”. Cum zicea Trump, „banii nu au fost niciodată o mare motivaţie pentru mine, ci doar o modalitate de a ţine scorul. Adevărata plăcere este să joci jocul”.
Ținând cont așadar de trăsăturile mediului socio-cultural în care trăim, intenția transmiterii unui patrimoniu (de la lat. pater, tată) celor de după noi pare legitimă. Este crucial însă să știm ce anume vrem să moștenească. Dacă ne vom strădui să transmitem doar imobile, conturi și afaceri la cheie, fără a ne preocupa suficient de modelarea unui caracter, cu valori morale înalte, riscăm să ne ratăm ținta. „Este preferabil să fii moștenitorul unui om cumpătat decât al unui om bogat” (Frederic Dard).
O vorbă înțeleaptă spune: „Să dai copilului rădăcini și aripi”. Rădăcini pentru a nu-şi uita originile și aripi pentru a fructifica oportunitățil ! E riscant să-I faci stăpân peste patrimoniul acumulat, fără să te asiguri că și-a însușit rețeta succesului. O formulă celebră este aceea că A AVEA = A FI x A FACE. Este la fel de important să te cultivi, să te dezvolți profesional și intelectual, ca și faptul de a fi om de acțiune, perseverent și disciplinat, de a face pasul de la „Iată cum !” la „Fă-o acum !”.
A crea și a putea transmite un patrimoniu cere dedicație, creativitate, capacitate de sacrificiu, trăsături mai puțin cultivate în epoca în care majoritatea se focusează pe succesul imediat și gratificarea instantanee. Scrie și în cartea Pildelor 13, 11: „Bogăţia adunată în grabă se împuţinează, numai cel ce-o adună pe încetul o înmulţeşte”.
Ideal ar fi să ne învățăm copiii să fie râuri, nu rezervoare. Rezervorul primește și stochează cantitatea reținută. Și râul primește de la afluenții săi, dar transmite mai departe. Să primeze în educație calitatea de „a fi” înaintea celei de „a avea”! Căci de prea multe ori, ne punem toată energia în chestii lipsite de viață. Dar numai oamenii continuă să trăiască după ce noi vom pleca de aici. Indiferent cât de bun ai fost în domeniul de activitate, dacă nu te asiguri că predai ștafeta, nu vei lăsa în urma ta moștenirea pe care o dorești. La urma urmei, măsura unei vieţi nu este durata ei, ci moştenirea pe care o lasă în urmă. Iar moștenirea dăinuie în oameni, nu în lucruri.
Un proverb chinezesc spune: „Dacă doriţi fericirea pentru o oră, trageţi un pui de somn! Dacă doriţi fericirea pentru o zi, mergeți la pescuit! Dacă doriţi fericirea pentru o lună, căsătoriți-vă! Dacă doriţi fericirea pentru un an, moşteniţi o avere! Dacă doriţi fericirea pentru o viaţă, fiți de ajutor altora!”
Într-o bună zi, întreaga ta viață va fi rezumată de ceilalți într-o propoziție. Te poți decide de acum care va fi aceea.
