Medicul încheie consultația și oprește reportofonul. Aruncă o ultimă privire cicatricelor mele și se sprijină de birou, în timp ce își scoate, obosit, ochelarii. Își strânge pleoapele, le masează cu degetele și rămâne tăcut.
– Vă puteți îmbrăca, domnișoară Furnea, îmi spune după o perioadă destul de lungă de timp. Trebuie să mărturisesc că sechelele dumneavoastră sunt cel puțin neobișnuite. De obicei, cu îngrijirile moderne din spital și cu profilaxia corespunzătoare, nu se ajunge la o fază atât de avansată de hipertrofie.
Deja cunosc foarte bine semnificația ultimului cuvânt. Înseamnă „dezvoltare excesivă” și se referă la felul în care se comportă arsurile mele. Cicatricele au crescut exagerat și s-au deformat, lăsând în urmă suprafețe mari de piele suferindă. Arată rău, dor, mănâncă și uneori ulcerează. În zilele bune, mi se pare că rănile de pe spate au formă de aripi. Însă când sunt lucidă, înțeleg că trupul meu este bolnav.
Domnul doctor mă privește atent, cu compasiune.
-Și dumneavoastră ați avut infecții, nu e așa?
Aprob din cap și îmi plec privirea. Am avut, da. Nu am aflat decât de curând, dintr-o scrisoare medicală pe care asistenta șefă o „rătăcise” vreo câteva luni. Nu am primit nici pozele făcute în sala de baie, deși mi s-a promis că se vor regăsi la dosar. Am obținut documentul după ce l-am cerut insistent pe toate căile posibile, însă fotografiile îmi sunt refuzate în continuare. Probabil că medicii au ceva de ascuns.
Pe fiecare pagină a scrisorii medicale scria lămurit: examen secreție plagă POZITIV cu Pseudomonas spp – rezistent. M-am temut că spitalul din Germania va refuza să mă trateze îndată ce va vedea actele. Însă șeful Secției de Recuperare Medicală mi-a acceptat dosarul și, câteva săptămâni mai târziu, iată-mă înaintea lui. Sunt al patrulea pacient din grupul sosit din România în urma accidentului și toți am avut infecții nosocomiale. Cicatricele noastre sunt diferite de cele ale oamenilor veniți la clinică din spitalele germane. Cicatricele dar și amintirile legate de îngrijirea medicală.
Câteodată am coșmaruri. E foarte frig și întuneric în încăpere iar eu sunt goală. M-au așezat într-o cadă dintr-un material incert și au dat drumul la apă. Am ceva pe picioare, o rană pe care nu o văd, dar care mă ustură tot mai tare. Simt dintr-odată prezența cuiva în spatele meu. Oricât m-aș zbate ca să mă întorc să-i văd chipul, nu reușesc.
„Nu pe spate, vă rog, vă rog, nu pe spate”, rostesc fără oprire.
Însă omul nu mă ascultă. Nu știu ce îmi face, dar mă doare. Îmi umblă în răni cu mâinile goale și rupe ceva. Tot rupe până când începe să curgă sânge. Țip și îl implor să se oprească, dar el continuă să lucreze, ca un robot al răului a cărui singură comandă este „distruge”. Nu mă pot mișca, nu mă pot apăra și am amuțit. Apoi văd. În colțul din stânga al încăperii a început să ardă tavanul.
Mă trezesc plângând, așa cum tot pățesc de câteva luni încoace. Câteodată visez incendiul, retrăiesc panica aceea îngrozitoare și senzația focului pe piele. Aud cum plesnesc ramele ochelarilor în timp ce se topește plasticul și urletele disperate ale celorlalți răniți, devenite, în mod bizar, șoapte în coșmarul meu. Alteori, mai des, visez saloanele spitalului în care am fost internată în România și, mai ales, băile în cada verde.
Prima dată când am povestit pacienților de aici despre felul în care am fost tratați în țară, s-a făcut liniște la masă. Niciunul dintre ei nu auzise despre căzi verzi din cauciuc sau igienă a rănilor făcută prin dușuri fără anestezie. Niciunul nu fusese infectat cu 3, 4 bacterii multirezistente. Niciunul nu și-a împărțit salonul cu altcineva. Niciunul nu a mers pe hol la toaletă. Grefele lor de piele erau netede și cei mai mulți își aminteau vag de durerile din timpul perioadei acute. Fuseseră sedați sau în comă indusă. E firesc aici, mi se spune. Medicii cred că șocul durerii te poate chiar ucide, așa că fac tot ce pot ca tu să nu simți nimic. Nu vor să te traumatizeze.
„Avem condiții ca în Germania”, spunea în noiembrie 2015 domnul ministru Nicolae Bănicioiu.
– Veți avea nevoie de o perioadă lungă de recuperare medicală și de foarte multe operații, îmi explică medicul german. Asemenea cicatrice ca ale dumneavoastră și ca ale colegilor dumneavoastră am văzut doar la pacienți sosiți din zone afectate de conflicte armate. Suferiseră arsurile într-un atac sau în luptă și, până să ajungă într-un centru specializat, fuseseră tratați cu improvizații, băi în apă sărată și alte asemenea născociri. Îmi pare tare rău…
Îmi vine să îi spun că și noi tot dintr-un război am scăpat. Același pe care România îl duce de 30 de ani încoace împotriva corupției și căruia i-am căzut victime toți cei care am fost nenorociți de sistemul medical de stat, distrus de furturile lor.
Din 2016 și până acum, am continuat să frecventez clinica de recuperare medicală din Germania. Am obținut rezultate foarte bune dar mai e încă un drum lung de parcurs. Am pierdut șirul operațiilor odată ce am ajuns la a 15-a. Nu știu de câte voi mai avea nevoie ca să mă simt cât mai aproape de normal. Doctorii din străinătate au spus că mă așteaptă o viață întreagă de reparații. Potrivit legii, noi răniții mai avem doar doi ani la dispoziție. După aceea…nu știu ce va fi. Nu sunt doar eu în această situație. Suntem câteva zeci de oameni mutilați de incendiul din Colectiv. Însă ceea ce ne-a anulat orice șansă la un proces normal de vindecare nu a fost focul, ci ceea ce am pătimit în spitale după accident: infecțiile, lipsurile, improvizațiile, nepriceperea personalului medical, condițiile insalubre și stilul înapoiat de îngrijire.
Situația arșilor s-a înrăutățit în România după anul 2015. Se întâmplă frecvent ca spitalele „de specialitate” să nu primească răniți. Se știu cu musca pe căciulă după Colectiv și preferă să mintă că nu au locuri. Cada verde de la Arși este încă pe poziții. Chiar acum, o infirmieră surmenată, prost-plătită și depășită de situație încearcă să spele pacientul așa încât acesta să nu moară de durere. Suferă și ea, uneori plânge de milă, dar suferă mai ales bolnavul. Ea nu are autoritatea necesară să ceară o schimbare, iar șefilor ei nu le pasă. Rănile se infectează și grefele mor, ca mulți dintre pacienți. Dacă omul supraviețuiește și plaga se vindecă într-un târziu, rămân în urmă cicatrice monstruoase.
Oamenii sunt externați cu plăgi deschise de teamă să nu se suprainfecteze. Pleci fără să fii informat cu privire la vreun protocol de îngrijire și fără o rețetă medicală. În acte scrie că ești vindecat. De fapt, ești plin de răni și de microbi. A fost și cazul meu. După ce am ajuns acasă, am plătit o asistentă să vină să mă spele și să mă panseze. Primul lucru pe care l-a făcut când mi-a văzut plăgile deschise de pe corp a fost să o trimită pe mama la farmacie ca să cumpere Colistin pulbere, un antibiotic foarte puternic. Mama a găsit și a cumpărat. Farmacista i-a dat medicamentul fără rețetă pentru că știa că îmi este necesar. Timp de două luni după externare, asistenta a venit aproape în fiecare zi, m-a spălat în cada de acasă, mi-a dezinfectat rănile cu soluție de Colistin și m-a pansat. Mama plângea, dar eu nu mai aveam lacrimi. Voiam doar să se termine odată. Dacă nu apelam la această femeie, ajungeam din nou în spital. Ei, nu medicilor, îi datorez faptul că, dupa patru luni de chin, am putut să fac un duș fără să vărs de durere.
Apoi a urmat recuperarea. Un șir de improvizații într-un mediu necorespunzător. Am întâlnit o fizioterapeută ambițioasă și sufletistă care și-a făcut o misiune din a mă „repara”. L. a luptat pentru mine și m-a ajutat să devin cât de cât independentă. Când și-a dat seama că nu se mai poate face nimic pentru vindecarea mea în spitalul în care lucra, m-a încurajat să plec în Germania.
Acolo am înțeles ce înseamnă să îți pese de arși. Să gândești un sistem întreg prin care să îi sprijini în așa fel încât să nu rămână mutilați și să nu aibă coșmaruri din cauza condițiilor din spitale.
La noi nu există niciun spital care să „aibă tot ceea ce îi trebuie” pentru îngrijirea arșilor. Nu există nicăieri saloane sterile, în care să fie internat un singur bolnav. Nu există un protocol pentru realizarea igienei plăgii arse. Nu există materiale moderne prin care aceasta poate fi „închisă” și abia apoi grefată (Integra, Matriderm și alți substituenți dermici). Nu există pansamente speciale care să accelereze vindecarea. Nu există empatie față de durerile îngrozitoare pe care le are un ars. La noi, te spală cum pot, cu dușul, cu apă de la robinet, cu ser fiziologic, cu soluție de antibiotic, te ung cu o cremă usturătoare și ineficientă, apoi te înfășoară în comprese așa-zis sterile. Crema se topește, curge pe sub pansamente, se amestecă cu secrețiile plăgii și, în final, tifonul se lipește de răni, se agață de ele și se desprinde cu tot cu coji, cu tot cu grefe, cu tot cu carne. Fără anestezie.
În România nu există un program de recuperare medicală pentru arși. Ședințele de fizioterapie sunt decontate de Casa de Asigurări de Sănătate doar câteva săptămâni, după care bolnavii sunt pe cont propriu. Cei mai mulți renunță să mai ceară ajutor și ajung să aibă handicapuri permanente. Nu există fizioterapeuți specializați în recuperarea marelui ars. Angajații spitalelor bâjbâie sau caută tutoriale pe Youtube ca să își ajute pacienții. Nu există o clinică sau un centru de recuperare dedicate arșilor.
Nu există un program de îngrijire specific perioadei post-acute. Arșii au nevoie de haine compresive pe care să le poarte 23 de ore din 24, timp de cel puțin 2 ani după accident. Aceste costume trebuie înlocuite o dată la trei, patru luni cu altele noi. Sistemul de asigurări din Germania decontează aceste haine compresive. La noi, nu se întâmplă asta. O pereche de mănuși compresive poate ajunge să coste 600 de euro. Un costum complet costă în jur de 1500 de euro. Nu avem o companie serioasă capabilă să creeze compresive personalizate. Cremele și produsele de îngrijire necesare marelui ars sunt considerate „cosmetice” de către Casa de Asigurări de Sănătate, așa că nu sunt decontate. O cremă specială costă în jur de 50 de euro. Peste tot în lumea civilizată, aceste produse sunt acoperite de fondul de asigurări al bolnavului. La noi, oamenii umblă cu ulcere pe piele, pentru că nu își permit să se îngrijească. Atunci când pleci din spital, ești sfătuit să îți dai cu Nivea Body Milk, și atât. Pleci fără compresive, fără produse speciale, handicapat, infectat și fără speranță.
Nu avem spitale pentru arși. Medicii refuză în continuare transferul în străinătate în perioada acută, deși supraviețuirea rănitului depinde de asta.
Nu avem recuperare pentru arși. Sistemul îi trimite acasă după 14 zile de fizioterapie.
Nu avem îngrijire post-acută pentru arși. Oamenii dezvoltă cicatrice bolnave și ulcere care devin în timp cancer.
Nu avem NIMIC pentru arși. Au trecut 3 ani de la Colectiv.
Chiar și acum, după tot acest timp, nu trece nicio duminică fără să mă gândesc că lunea este zi de baie la Spitalul de Arși. Nu trece nicio zi de luni fără să fiu recunoscătoare că am scăpat din acel infern, cel puțin la fel de sfâșietor ca acela dezlănțuit de foc.
Mai jos, câteva pagini din scrisoarea mea medicală. Am marcat cu roșu paragrafele în care sunt menționate infecțiile. În data de 2 noiembrie, la trei zile după accident și înainte de prima operație majoră de grefare, probele mele erau încă sterile. Pe măsură ce treceau zilele, corpul meu se contamina tot mai mult. Între timp, mamei și surorii mele li se spunea că nu am nimic. Același lucru li s-a spus și părinților care acum sunt orfani de copii.
Nu. Viața nu merge înainte și Colectiv nu este doar un incendiu dintr-un club, petrecut în data de 30 octombrie 2015. Colectiv este în fiecare zi în multe spitale din România. În multe instituții din România. În multe suflete din România. Colectiv este de fiecare dată când un om moare pentru că medicamentul de care are nevoie nu este de găsit. România, Colectiv nu este doar al nostru, al celor care am fost acolo sau al celor care am pierdut oameni. Este și al tău.
