Librăria Cartea Românească l-a avut invitat vineri seara, pe poetul ieșean Emil Brumaru, care, alături de criticul literar Bogdan Crețu, a reușit să transforme rapid evenimentul într-o întâlnire de suflet, adunând la un loc oameni de toate vârstele. Locația de pe Bulevardul Ștefan cel Mare a fost martoră la rememorările poetului, care și-a împărtășit publicului crâmpeie de viață privată.
Emil Brumaru este unul din cei mai importanți poeți români contemporani. În1975 renunța la medicină pentru a se dedica exclusiv scrisului. Apreciat în egală măsură atât de critica literară, cât și de publicul larg, reușește să impresioneze și prin personalitatea sa non-conformistă. Ultima sa antologie de versuri, apărută la Editura Junimea, 80 de nimfe-ntr-un dulap, a fost prezentată în cadrul evenimentului din seara de vineri.
Odinioară, Emil Brumaru afirma: „Toată poezia mea e o nesfârșită elegie”. Uite că acel ton elegiac a cuprins „pe nevăzute, pe neauzite, pe nepipăite, pe nesimțite” ( cum se destăinuia acum un deceniu poetul) întreaga „adunare” din librăria Cartea Românească. Ne adunaserăm acolo cu un scop bine determinat: să vorbim despre literatură, dar uite că poetul a vorbit despre viață! Inofensiv, păstrându-și sensibilitatea și delicatețea, a spus lucrurilor pe nume într-un chip inedit. La început timid și modest, ulterior cutezător și îndeajuns de ironic, a izbutit să capteze atenția publicului și să fascineze prin arta sa narativă.
Fiind provocat din când în când de criticul Bogdan Crețu („Eu pe Emil Brumaru îl știu de ceva vreme și îl admir, l-am admirat înainte de a-l cunoaște, de a ne împrieteni, îl citeam, îl știam pe de rost când eram la vârsta studenției…”), poetul a depănat istorii și crâmpeie cu iz istoric din mai multe etape ale vieții: despre anii de liceu, la Național, despre slăbiciunea dirigintei sale, despre moartea lui Stalin, despre medicină și tuberculoză, despre prietenia cu Nichita Stănescu, despre „dragostele sale”- reale și imaginare – despre lumea literară a României etc.
O seară care a fost concepută drept un dialog cu publicul s-a transformat într-un pretext de aduceri-aminte, unde s-a discutat despre Cehov, Tolstoi, Rilke, dar mai ales s-a admirat un spirit livresc și carismatic, care a ținut să amuze mai întâi, și apoi să instruiască, să întrețină constant o atmosferă plăcută și interesantă. Simplitatea, spiritul mucalit și lecturile profunde din toate perioadele literare ale literaturii române și universale au pus în valoare personalitatea poetului Emil Brumaru ca fiind una deosebită.
Tot Emil Brumaru afirma: „Cred că nu poți ajunge la poezie doar prin poezie. Mai trebuie și să trăiești…” Această întâlnire de suflet ne-a convins încă o dată că viața maestrului a fost un model de existență umană pe care acesta a transfigurat-o în momente poetice. Un moment poetic am trăit cu toții și în seara de vineri, deoarece aici s-a ieșit pentru puțin din rutina zilnică, s-a ascultat cu luare-aminte un Poet adevărat, s-a reflectat despre existențial, oameni, veșnicie…Și în special, s-a făcut loc pentru Poezie: „Mi-e sufletul curat ca un pahar/Nemurdărit de buze.Când respiri/Se aburește fin de amintiri/De care tu, acum, nici n-ai habar./Oh! Ele te vor face să roșești:/Căci vei afla ce șolduri tandre ai/(Dacă te uiți la hergheliile de cai!)/Și-ncerci cu mine să le-obișnuiești/Să-și unduiască-n talia lor fină/Fesele mari care de ea atârnă/Încât mai-mai să cazi pe spate, plină/De năbădăi în clipa ce îți scurmă/Sânii din față, și ai prea umflați/De pofta îngerilor făr’ de saț!” (Emil Brumaru)
Un reportaj de Elena GODZIN
Imagine: Răzvan CRIHAN
