Corporatiștii sunt prizonierii unor alegeri făcute anterior care îi obligă să muncească pe brânci, uitând de ei înșiși, pentru a atinge un soi de liman, pentru a bifa așteptările familiei, ale cercului de prieteni care nu mai merg vara cu cortul la 2 Mai, ci doar în Grecia și Croația, sau își schimbă mașina la 5 ani, etc. Ei sunt primii candidați la burnout, acel sentiment de epuizare, de lipsă de sens, de tristețe și chiar de depresie, rezultat din munca excesivă.
Americanca Paula Davis-Laack este expertă în stres și reziliență. Ea spune că burnout înseamnă „să te simți cronic rupt de unul sau altul din aspectele vieții proprii“. Să fii doar „o rotiță în sistem. Să experimentezi o oboseală care infectează toate aspectele vieții”. Din cauza stresului de la muncă nu mai poți fi nici părinte prezent și cald, nici prieten, nici partener. Devii dependent de muncă, workoholic obsedat că nu atinge „targetul“, temător de consecințe, un ins pentru care zilele libere de weekend sunt neliniștitoare și enervante. Nu vezi decât ceea ce mai ai de făcut.
Comportament încurajat tacit de cei de mai sus, dependența de muncă duce la probleme mintale mai serioase și la rateuri personale pe alte planuri. Vedem manageri care divorțează pentru că nu mai sunt de mult prezenți în familie, sau care beau mai mult decât se cuvine, ca să se mai simtă și ei bine…
Psihologii americani Michael P. Leiter și Christina Maslach indică următoarele semne de burnout:
Lipsa sentimentului de control. Îți scapă totul din mână, compania pierde bani, ești în vizor. E posibil din cauza asta să fii ignorat la ședințe, ți se ridică autoritatea (adesea fără eleganță, în public). Ești însă alergat mai mult, supraîncărcat cu sarcini. Noi, oamenii, avem mare nevoie de sentimentul de control ca să fim sănătoși la cap (chiar dacă e iluzoriu!). Avem nevoie să ne simțim competenți. Dacă treaba asta e suspendată, psihicul se fragilizează. Și corpul, la fel. Cei care au parte de astfel de tratamente mult timp sunt expuși la boli coronariene și depresie.
Conflict de valori. Dacă tu nu concepi să faci ceva imoral, dar în firmă imoralitatea e norma, vei obosi. A acționa în pofida valorilor tale e un stres. Să fii, de pildă, martor al oricărui fel de persecuție, și tu să fii un umanist și pacifist convins, și să nu poți schimba ceva, iată cum poți ajunge la dezangajare și stres major.
Lipsa recunoașterii și recompensei. Plătit peste medie, dar, totuși, prost plătit comparativ cu munca prestată, muncit peste program, fără măcar o vorbă de mulțumire de la șefi. Recompensa muncii nu e neapărat materială, adesea recunoașterea în public a meritelor cuiva, lauda sinceră pentru ceva anume fac minuni. Nu ne ducem la serviciu numai pentru bani, ci și pentru senzația că facem ceva util și că suntem văzuți și recunoscuți.
Absența unei culturi organizaționale sănătoase. Dacă ai în jur colegi care bârfesc, măgulesc șeful, au parte de favoruri și se poartă arogant, dacă nu știi cum merge compania și mereu ești forțat să ghicești ce și cum e treaba (în perioade de criză incertitudinea locului de muncă e și mai dătătoare de insomnii), nu ai acces la informație și nu vezi contextul mai larg și impactul muncii tale, dacă nu ai cu cine schimba o vorbă bună sau o glumă, dacă mediul de lucru seamănă cu o școală de corecție, și relațiile interpersonale sunt mai degrabă caracterizate de pericol, iată ce mai duce la oboseală serioasă și burnout.
Petrecem în jur de 8 ore pe zi la muncă. Atmosfera de acolo nu are cum să nu aibă impact. Un studiu mai vechi arată că la nivel internațional numărul angajaților care declară că nu au cu cine schimba o vorbă la serviciu s-a triplat între 1985 și 2004.
Cert este că avem nevoie ca ceea ce facem să aibă noimă, sens. E important salariul, statutul, siguranța locului de muncă, dar sensul, impactul muncii e la fel de important. Dacă nu te duci la serviciu ca să ai de unde te întoarce acasă, sigur ai nevoie și de varietate a muncii, de provocări profesionale, de feedback de la cei de sus. Și ai nevoie să știi că munca ta contează pentru ceilalți. Chiar dacă lucrezi în IT sau în agricultură, în presă sau în HR, ai nevoie să știi că ceea ce faci e important pentru alți oameni. 11000 de oameni care au răspuns la un moment dat unui test au declarat că cele mai pline de sens meserii sunt: pompier, profesor, asistentă medicală, medic neurochirurg. Nu toți putem fi medici sau pompieri, dar toți ne putem gândi la felul cum munca proprie îi ajută pe alții. E un bun mod de a combate senzația de vid și lipsă de sens ce însoțește perioadele de burnout.
