Furnicile africane Matabela (Megaponera analis) se ocupă de rănile suratelor lor luptătoare, rănite în ciocnirile cu alte specii de termite şi o fac cu mult succes. Fără această asistenţă 80% dintre furnicile rănite mor. După primirea tratamentului „medical”, doar 10% mor din cauza leziunilor suferite. În plus, asistenţa este acordată prin „lingerea” rănilor, precum câinii.
Profesorii Erik T. Frank, Marten Wehrhan şi Karl Eduard Linsenmair de la „Julius – Maximilians-Universität Würzburg” (JMU) din Bavaria, Germania, au detaliat concluziile studiului în revista Proceedings of Royal Society B. Nu se cunosc alte insecte care tratează rănile membrilor familiilor lor, iar biologii de la JMU cred că un astfel de comportament este unic în regnul animal, scrie Epoch Times.
Echipa din cadrul JMU, a studiat comportamentul de salvare al unei specii de furnică Megaponera analis răspândită în sudul Saharei. Insectele sunt specializate în vânătoare de termite, acestea căutând prada de circa patru ori pe zi. Însă, în timpul vânătorii, termitele pot riposta, iar unele furnici sunt rănite. În timpul acestui tip de luptă, apar răni şi decese în rândul furnicilor.
Furnicile africane Matabela „ling” rănile
Cercetătorii au descoperit că furnicile africane Matabela secretă un hormon special atunci când sunt rănite, pentru a chema ajutoare. Erik T. Frank a descris deja acest serviciu de salvare în 2017.
Dar, biologii din Würzburg au studiat mai amănunţit şi s-au întrebat ce se întâmpla odată ce furnicile rănite se întorceau în cuib. Potrivit oamenilor de ştiinţă, furnicile tratează rănile suratelor lor rănite „lingându-le” rănile intens, adesea timp de câteva minute. „Presupunem că o fac pentru a curăţa rănile, aplicând inclusiv substanţe antimicrobiene cu saliva, pentru a reduce riscul de infecţii bacteriene sau fungice”, a declarat Erik T. Frank într-un comunicat.
Furnicile rănite rămân în urmă pe câmpul de luptă
Echipa de la „JMU Biocentre” a descoperit detalii mai interesante despre serviciul de salvare de urgenţă al furnicilor africane Matabela. Furnicile rănite care îşi pierd cinci din cele şase membre, de exemplu, nu primesc ajutor pe câmpul de luptă. Dar decizia cu privire la cine este lăsat în urmă şi cine este salvat nu este luată de salvatori, ci chiar de către furnicile rănite.
Furnicile rănite uşor se menţin în picioare şi chiar trag de membrele rămase pentru a facilita transportul. Omologii lor grav răniţi, în schimb, se luptă şi atacă violent. „Pur şi simplu ele nu cooperează cu salvatorii şi rămân în urmă”, spune Frank. Deci, cazurile fără speranţă se asigură că nu este investită energie în salvarea lor.
Când furnicile africane Matabela suferă răni minore se mişcă mult mai încet decât de obicei atunci când potenţiale ajutoare se află în apropierea lor. Probabil că prin acest comportament cresc şansele de a fi detectate de celelalte furnici care se întorc la cuib în coloană. Sau poate că furnicile pot localiza „substanţa de salvare” mai uşor la furnicile care se odihnesc.
Noile idei ridică noi întrebări: cum pot furnicile să recunoască locul exact în care a fost rănită o surată? De unde ştiu când să nu mai îngrijească rănile? Tratamentul este preventiv sau terapeutic după ce a apărut o infecţie? Toate acestea sunt întrebări la care oamenii de ştiinţă vor încerca să răspundă efectuând noi cercetări.
