Învierea a devenit o sărbătoare obişnuită, iar Paştele în sine doar un prilej pentru ca fiecare să se poată mândri cu puterea financiară, ori să umple mesele cu fel si fel de bucate tradiţionale sau mai puţin tradiţionale. Este imposibil să rămînă simplul şi curatul “ Hristos a înviat” în îmbulzeala din biserică.Această sărbătoare şi-a pierdut simplitatea şi puritatea pe care o avea cândva.
Învierea în haine de „sărbătoare”
Până nu de mult, Învierea era aşteptată în straie tradiţionale de către bunicile care, de o mână ţinea un nepoţel iar în cealaltă coşul pregătit pentru sfinţit. Dar acum, doar de Paşte si de Ziua Oraşului mai vezi atâtea persoane adunate laolaltă. Cei drep, diferenţe prea mari nu există între cele doua sărbători. Atmosfera este aceeaşi, doar ca la Înviere lipsesc concertele din centru, dozele de bere, fustele de-o palmă şi fumul dens de ţigară fiind numitorul comun. Obiceiurile s-au conservat destul de bine, între bar şi edificiul creştin stă doar o distanţa de 200 de metri, iar în Noaptea Sfântă, barul este plin de credincioşi care se încălzesc cu un pahar de tărie înainte de a lua Lumină.
Surprinzător, în curtea bisericii erau mai mulţi tineri decât vârstnici. Tocurile de 15 centimetri pe care păşea cu mândrie o tânără de 15 ani ieşeau în evidenţă. Îi tremurau caraghios picioarele pe ele, iar cei mai vârstnici atunci când o zăreau prin mulţime, îşi făceau cruce la ea şi mai puţin la slujbă. Văzând această scenă, nu mai pot vorbi de tinerii de la poarta bisericii care trageau cu sete dintr-o ţigară.
Slujba, preotul şi tehnologia
Cele trei inconjoruri ale bisericii seamănă mai mult cu o cursă în care competitorii-şi dau coate şi se calcă pe picioare pentru a ajunge la linia de sosire. Preotul vorbeşte atât de repede încât seamănă mai mult cu un ritual si mai puţin cu o slujbă.
Odată terminat înconjorul, preotul îşi începe predica. La fel ca în fiecare an ne reaminteşte cât de norocoşi suntem pentru că avem Lumină de la Ierusalim. Vocea lui se aude foarte puternic în microfonul performant şi difuzoarele uriaşe, deşi enoriaşii se aflau într-un număr deja mic şi la jumătate de metru distanţă de el. Îşi ţinea slujba afară, în lumina reflectoarelor, fiind privit si chiar filmat cu telefoane performante. Bliţurile pleacă din toate părţile, oamenii vorbesc între ei, râd discret şi sunt vizibil dezinteresaţi de slujbă. După primul “Hristos a înviat ”, majoritatea tinerilor îşi scot telefonul mobil şi scriu acelaşi mesaj si pe Facebook, după care urmăresc cu mare interes site-ul de socializare să vadă câte like-uri primesc. Un bărbat, cu barbă şi ten măsliniu, repetă tot ce spune preotul, clatinându-se după cum bătea vântul, cu lumânarea în mână care încă nu s-a stins.
Printre toţi credincioşii se aflau şi două persoane care, umblau prin mulţime încercând să profite de aşa zisa „bunătate” de sărbători, cerşind câte un leu sau doi.
Făcându-se tâziu, frigul a început să îşi facă prezenţa. Destul de greu ca acele fete îmbrăcate sumar să poată rezista. După nici o oră de slujbă, rămân în curtea bisericii doar batrânelele îmbrăcate bine, pregătite pentu o noapte albă.
Un amic de al meu teolog susţine că, „încrederea deplină că acest eveniment (Învierea) chiar s-a întâmplat înseamnă credinţă, iar cei care cred se străduiesc să fie mai buni în Postul Paştelui”.
Atunci oamenii ăştia care cred,ori sunt prea discreţi, ori prea puţin, pentru că la ştiri am văzut, în post, tot atâtea crime, războaie şi nenorociri ca în oricare altă perioadă, iar străzile erau pline în fiecare dimineaţă cu aceiaşi oameni încrâncenaţi şi posomorâţi.
