Partea I – Annelisse
Deși eram cu spatele, simțeam că cineva ma privește. O energie străină de a mea mă cuprindea, încetișor. Voiam să mă întorc, însă știam că dacă îl ignor, își va muta privirea deranjantă. Alexandra m-a înghiontit, râzând:
— Se uită unul bun la tine, fată!
Am zâmbit, sec. Fetele m-au scos în club mai mult forțat, mergând pe vechiul principiu „Cui pe cui se scoate.”
Am ieșit cu ele, nu aș fi vrut să își dea seama că sufăr atât de mult după el.
Dragostea poate fi ciudată. Azi e, mâine nu mai e. Cred cu tărie că iubirea adevărată e tot mai greu de găsit. Și dacă tot se găsește atât de greu, de ce să mă obosesc să o mai caut?
Când m-am despărțit de Lucian, am promis că nu voi mai oferi nimănui inima mea pe o tavă. Am jurat că voi alege să fiu doar alături de un băiat care să mă iubească și să mă prețuiască așa cum sunt. Fără să își dorească numai să mă bage în patul lui. Dar toți tipii aștia … par niște puțe lipsite de imaginație, care vor doar să își demonstreze unul altuia că pot să aibă și ei o gagică.
În jurul meu, văd chipuri fade, lipsite de expresie. Fete machiate identic, îmbracate similar. Unde a disparut, oare, originalitatea din oameni?
— Iar ești în lumea ta, femeie? brusc, Alexandra mă scoate din micul meu Univers, în care vorbesc singură, de nebună, atunci când marele Univers îmi dă bătăi de cap.
Râd, mai mult ca să nu par sărită de pe fix.
În continuare simt o privire care îmi zgârie pielea și îmi vine să mă întorc, însă mă abțin. Cu greu. Mă apropii de Alexandra și îi ating ușor mâna stângă, șoptindu-i în ureche:
— Mergi până la baie?
— Stai să se termine piesa asta, îmi răspunse, bâțâindu-se haotic pe ritmul melodiei.
Încep să mă balansez și eu, încercând să prind ritmul. Poate dupa o gură de whisky o să fiu mai maleabilă. Sau poate doar voi crede că sunt, devenind doar ușor amețită.
— Bună!
Fiorul glasului său mă face să tremur, în timp ce el mă cuprinde de mijloc, apropiindu-și buzele de urechea mea și făcându-mă să mă simt bizar.
— Eu sunt Mario, continuă el, zâmbind. Mă uit la tine de vreo 20 de minute, dar nici că vrei să te întorci. Până la urmă nu mi-ai dat de ales și m-ai făcut să vin la tine.
L-am privit. Era înalt și slăbuț, cu părul negru ca smoala și dat pe spate. Cu siguranță băiatul ăsta folosește mai multe produse pentru păr decât mine. Ochii lui căprui mă fixează, iar buzele par ușor încurcate, de parcă mintea ar fi vrut să spună ceva și s-ar izbi de ele.
— Pe mine mă cheamă Anellisse, îi răspund.
— Încântat, rostește el, entuziasmat.
M-am întors către Alexandra.
— Acum MERGI?
Vizibil încurcată, prietena mea și-a luat geanta de pe bar și am plecat, de mână, la baie. Jur, băile din cluburi sunt mai aglomerate decât canapelele. Aparent, toate gagicile au nevoie la toaletă în același timp și TOATE, dar absolut toate, trebuie să își refacă machiajul simultan. În aer plutește mirosul a cel puțin 5 parfumuri diferite, iar fetele zumzăie care mai de care, în fața oglinzilor mari. În toaleta din mijloc vomită cineva. Nimic ieșit din comun, doar o seară firească de sâmbată. Zâmbesc.
Din serile de weekend am învățat că e bine să fugi de dragostea din cluburi. E greu de crezut că ai vreo șansă să o găsești acolo. Sigur, excepții sunt, însă de aia nu le găsești la tot pasul. Tocmai fiindcă sunt excepții.
Mă uit în jur, iar mintea mea nebună îmi joacă din nou feste. Imaginația o ia la galop, iar Alexandra mă trage de mâneca, aducându-mă la realitate.
— De ce râzi de una singură?
— Mi-ar plăcea să pot da Block în realitate, așa cum i-am dat lui Ștefan pe Facebook. Să pocnesc din degete și … POC! Să dispară, de exemplu, blonda aia de la bar, cu buzele umflate cu silicon.
— E acid hialuronic, fată. Ți-am zis de atâtea ori. Mare ignorantă mai ești.
Zâmbesc, fără să îi răspund. Adevărul e că nu prea îi mai suport pe cei din jurul meu. Toți mă plictisesc și mă scot din sărite. Din punctul meu de vedere, eu sunt cea mai bună și mai deșteaptă.
Ajunse înapoi în dreptul barului, tipul înalt vine înapoi lângă mine, atingându-mă, chipurile. accidental. Mă scot din sărite bărbații care nu pricep că nu, înseamnă, de obicei NU. Îl ignor, dar se apropie tot mai tare de mine. Ce fraier.
Am plecat acasă, mă simțeam obosită și agasată de toți oamenii din club. Ce naiba căutasem acolo? În drum spre taxi, o babă a venit la mine, spunându-mi:
— Fata mea, dă-mi și mie ceva de îmbrăcat, te rog.
Eram pe stradă. De unde să îi dau ceva de îmbrăcat? Și chiar dacă aș fi avut, nu susțin cerșetoria. Nu ai haine, nu te îmbrăca.
— Nu am, i-am răspuns, sec.
— Atunci dă-mi un leu măcar, continuă baba.
— Mă agasezi! Du-te, lasă-mă. Nu vreau sa îți dau nimic! am strigat, furioasă, plecând mai departe, grăbită.
Cât tupeu. Detest cerșetorii.
Trec încetișor pe lângă un grup de fete. Una grasă, alta urât îmbrăcată. Ce caută pe afară cu fețele alea?
— Urâte gânduri ai, fetițo! Baba de mai devreme era chiar în spatele meu, prinzându-mă de bluză și uitându-se urât la mine.
— Meriți o lecție. Începând din clipa asta, primul om pe care îl vei judeca îți va fi profesor, fiindcă te blestem să îi trăiești viața! Poate așa vei învăta și tu că fiecare om are o poveste pe care tu nu trebuie să o judeci.
Speriată, am vrut să îi răspund babei, însă, brusc. mi-am dat seama că totul e doar un vis. M-am trezit, buimacă. Era dimineață iar eu eram în siguranță, acasă. Totul fusese doar un coșmar. Totuși, nimic din jur nu era familiar. Patul era altul. Camera era mai mică. Așternuturile erau murdare.
Colac peste pupăză, la ușă răcnea un copil și bătea, disperat:
— Deliaaaa!
Delia? Cine naiba era Delia? Mă ridic, speriată și confuză. Picioarele mele subțirele și lungi erau groase și pline de celulită.
Era un vis. Un coșmar. Trebuia să fie un coșmar. Eu sunt Anelisse și sunt FRUMOASĂ și SLABĂ!
