Privesc zăpada de afară și mă duce gândul involuntar la copilărie. Acea copilărie din timpul comunismului când ne jucam fără teamă până seara târziu și derdeluşul era plin de copii nesupravegheați și curajoși. Mă gândesc la fiul meu cel mic de 11 luni. Nici nu m-aș încumeta să-l las singur…
Timpurile s-au schimbat. Evoluția. Progresul. Până și limba română s-a transformat. E plină de neologisme, jargon și argou. Ba chiar mai mult am prieteni români ai căror copii nu vorbesc românește. Iar opusul lor sunt acei în care amprenta comunismului e extrem de vizibilă și consideră că orice tip de violență și agresivitate asupra oricui indiferent de vârstă, sex sau origine este o metodă divină.
Cred că e vorba de un dezechilibru total al societății românești, mă duce cu gândul la piramida lui Maslow bazată pe ierarhia nevoilor ce se poate aplica și la națiune nu doar la individ. Mi-e dor de români frumoși și educați, de ospitalitatea atât de mult caracteristică țării noastre, de spiritul liber și cutezător, de victorii și mai ales de veselia plaiului nostru.
Goana după bani, supraviețuirea, traiul hapsân și crunt ne-au făcut gri, posaci, plini de frică și pierduți într-o lume străină, vorbind un grai străin, muncim pentru străini. Privesc în noapte, cerul nu e luminat, ninge cu fulgi mari și molcom. Și vreau să cred că mâine voi putea zări stelele în negură…
Katherine Myrestad
